Acasa Opinii O poveste adevărată de Crăciun, de la Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro în SUA

O poveste adevărată de Crăciun, de la Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro în SUA

Publicat de Radu SÎRBU

Povestea ce urmează să v-o împărtăşesc vouă, prezumtivilor cititori, este o poveste cât se poate de reală, dacă ar fi să vorbim de un procent, aş spune că e reală în proporție de 90%, bineînțeles că e presărată cu mici artificii literare, ca să zic aşa. Ea face parte din volumul meu „Crochiuri de pe strada copilăriei”, apărut în anul 2019.

Poveste adevărată de Crăciun
…….autor Domnița Ganea….

Alex, şeful echipei de remodeling al celei mai cunoscute firme de Amenajări Interioare, din Chicago, stătea abătut la o masă de la petrecerea de sfârşit de an , dată de patronatul firmei. E un bărbat tânăr, dar cu o vastă experiență în domeniul în care lucrează.

  • Nu eşti în apele tale, remarcă unul dintre prietenii săi, aşezat la aceeaşi masă.
  • Hmm, se vede asta? Şi Alex avu o tentativă nu prea reuşită de zâmbet. Am avut mult de lucru în ultima perioadă şi a fost o experiență care oarecum m-a bulversat. Trebuie să vă povestesc, să mă mai descarc.
    Făcu o pauză, bău un strop de vin din paharul din fața lui, ca pentru a prinde curaj şi în cele din urmă îşi începu povestea.
  • Îl ştiți pe Mark, managerul de la firma cu care colaborez în paralel…
  • Da, păi e atât de cunoscut în domeniu, replică Robert, un alt comesean.
  • Ei, bine, în ultimele luni am preluat o lucrare de anvergură propusă de Mark. Era vorba de renovarea totală la una din vilele de pe malul lacului, ştiți voi, zona rezidențială unde stă crema societății. E o casă superbă la exterior, valoarea ei fiind undeva la 4 milioane de dolari, pe piața imobiliară actuală. În urmă cu vreo cinci luni, prin august, Mark m-a chemat la el şi m-a întrebat dacă accept o lucrare dificilă care implică multă muncă. Bineînțeles că am acceptat, colaborez cu el de multă vreme, plăteşte bine, şi la noi la firmă programul era mai lejer, aşa că nu aveam motive să refuz.
    Mark mi-a dat o adresă şi mi-a spus:
    -Te duci la adresa asta, suni la uşă, o să-ți deschidă cineva. Ce vreau să te rog e să nu pui întrebări, să nu te miri de nimic, doar să evaluezi întreaga locuință, măsori, notezi tot ce ai nevoie şi pleci.

Mi s-a părut straniu să aud asta! Niciodată până atunci nu mi-a mai spus aşa ceva!
A doua zi, am ajuns la adresa respectivă. Casa părea oarecum părăsită, avea aerul unui loc abandonat, cu toate că grădina, piscina şi păduricea de vreo jumătate de hectar de la capătul grădinii păreau îngrijite.

OK, m-am gândit, o fi nelocuită şi o pregăteşte pentru vânzare. Am sunat la uşă şi am aşteptat. În primele 10 minute nu am sesizat nici o mişcare dinăuntru. Mai arunc o privire în curtea interioară. Pe o alee zăceau două maşini prăfuite, semn că nu fuseseră mişcate de mult timp de acolo. Erau maşini scumpe. Mai sun de câteva ori şi când eram pe punctul să renunț, uşa se deschide şi în cadrul ei îşi face apariția o femeie trecută de 50 de ani, care nu se potrivea cu locul acela select. Avea o emisferă a capului încărunțită, în timp ce partea cealaltă semăna cu un şaten. Era îmbrăcată într-un capot murdar şi zdrențăris, lividă, cu edeme sub ochi, părea un zombie umblător. S-a uitat cu ochii goi la mine, dar nu mi-a spus nici o vorbă.

  • Bună, m-a trimis Mark pentru evaluările prealabile renovării.
    Femeia mi-a întors spatele şi târşâindu-şi papucii care demult nu mai semănau a papuci, a dispărut pe o uşă ce dădea în grădină. Mi-a lăsat uşa deschisă la intrare, aşa că am intrat. Când am păşit înăuntru, m-a pălit un miros pestilențial, insuportabil, de fecale de animale, mucegai, aer îmbâcsit, imaginea e greu de descris în cuvinte! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid toate ferestrele, însă am întâmpinat greutăți, erau înțepenite, nu le mai deschisese nimeni de ani de zile, iar pe ele era depus păr de animale, grăsime, aproape că nu vedeai afară! Toate lucrurile din casă erau sfârtecate, distruse, răvăşite, ca şi cum acolo ar fi locuit oameni ai străzii cu toate obiceiurile lor. Prin colțuri, pe sub mobilier, colcăiau pisici, mai multe de 20, părul lor aşezat peste tot, ambalaje de alimente pe parchetul ros, zgâriat, urinat, iar bucătăria, o, Doamne, bucătăria era cel mai mare coşmar! În timp ce încercam să deschid ferestrele, pe scara interioară, din dormitoarele de la etaj şi-a făcut apariția o umbră de bărbat, nebărbierit şi la fel de murdar ca şi femeia. A trecut pe lângă mine, fără a mă băga în seamă şi a dispărut pe aceeaşi uşă, la fel cum făcuse femeia.
    A fost cea mai grea lucrare a mea de până acum!

Alex, ajuns aici cu povestea lui, făcu o pauză, mai bău o gură de vin, dar parcă fără plăcere.

  • E incredibil ce spui! Ce să caute asemenea personaje într-o vilă de pe malul lacului?!
  • Asta mi-am zis şi eu, însă nu am îndrăznit să-l întreb nimic pe Mark.

Pisicile parcă se sălbăticiseră, iar în timp au reuşit să distrugă tot: mobilierul, perdelele, parchetul, lucruri extrem de scumpe. Numai parchetul din lemn de cireş sălbatic, adus din Brazilia, a costat o mică avere! Voi ştiți ce înseamnă asta!

Pe un pian erau două tablouri cu rame prețioase de un alb imaculat. Unul reprezenta doi copii, o fetiță şi un băiat, iar în cel de-al doilea păreau să fie aceleaşi personaje la vârsta adolescenței. Între ele stătea aşezat un vas frumos, cu flori proaspete. Erau singurele lucruri curate din casă! Clapele pianului erau înnegrite de murdărie, cafea, şi alte lichide prelinse. Doar partea de deasupra unde erau aşezate tablourile, era curată.

Am avut nevoie de două săptămâni doar pentru a scoate mizeria dinăuntru! Am suplimentat numărul muncitorilor din echipă şi am scos 21 de containere de gunoi, fraților! 21!!!

La indicațiile lui Mark, am prins pisicile şi le-am dus la un adăpost pentru animale. Sacii cu mâncarea lor erau sparți şi înțesau tot parterul casei! Într-un final am reuşit să curățăm locul.

Bărbatul şi femeia apăreau rar, mereu în aceleaşi zdrențe, ne evitau şi niciodată nu ne-au adresat vreun cuvânt.
Materialele pentru renovare au costat peste 280.000 de dolari, dar Mark mi-a dat mână liberă, insistând să nu fac rabat de la calitate, pentru că, spunea el, banii nu constituie o problemă.

La sfârşit, când Mark a venit pentru prima oară de când lucram acolo, pentru a recepționa lucrarea, am observat familiaritatea cu care s-a purtat cu femeia. S-a apropiat de ea să o îmbrățişeze, însă aceasta l-a respins, ca într-un gest de apărare şi a plecat în grădină. Atunci Mark mi-a povestit despre cei doi.

  • Îi vezi? Ea e sora mea. Are 54 de ani, iar soțul ei, 56. El a fost unul dintre cei mai de succes avocați din Chicago, care la 35 de ani era deja bogat. Ea e medic chirurg în cardiologie, o femeie cu o carieră impresionantă…până când…Mark parcă ezita să continuie…
  • Dar, pentru Dumnezeu, i-am zis, ce i-a adus în halul ăsta?!
  • Acum vreo 10 ani, înainte de Crăciun, cei doi copii ai lor, cei din tablourile de acolo, arătă Mark spre pian, veneau în vacanța de sărbători, amândoi studenți eminenți la Harvard, băiatul în anul 2 şi fata în anul întâi…Veneau, dar n-au mai ajuns…un camion a intrat pe contrasens, maşina lor a luat foc, iar ei au ars de vii acolo…nimeni nu a putut face nimic pentru ei…

Au primit peste 2 milioane de dolari despăgubiri pentru viețile copiilor lor. Nici nu au vrut să audă de bani! I-au donat unui centru de arşi…De atunci, stau doar aici, îşi mai comandă prin telefon ce au nevoie…şi respiră, atât mai fac pentru ei, continuă să respire!

Viața, dragul meu, e vicleană, aşa a spus Mark. Îți dă, dar într-o clipă poate să-ți ia totul! De atunci oamenii ăştia nu mai vor să trăiască. Lumea lor s-a frânt, nu mai contează nimic pentru ei! Le trimit mâncare aproape zilnic, am contract cu o firmă de catering. Dacă le trimit, o acceptă, dacă nu o trimit, nu spun absolut nimic! Zece ani nu mi-au îngăduit să-i vizitez. Afară am angajat oameni care îngrijesc spațiile verzi şi piscina. Dar înăuntru nu am intrat. Foarte greu, în primăvară au acceptat un dialog şi atunci i-am convins că trebuie să fac ceva cu casa. Nimeni nu îmi garantează că nu o vor lua de la capăt, însă acum sunt hotărât să îi monitorizez îndeaproape şi cât mai des cu putință.

În timp ce Mark îmi povestea toate acestea, femeia a apărut cu o floare de Crăciun albă, nu roşie, albă, imaculată. A aşezat-o între tablouri şi pentru prima dată i-am auzit vocea:

  • Eu încă vă mai aştept…İn curând vom fi împreună din nou…

Doar tablourile şi pianul au rămas din vechea sufragerie. Locul era curat, elegant, îngrijit, dar oare sufletele celor doi? Înțeleg ele ceva? Vor primi vindecarea?

La masa lui Alex se lăsă o tăcere apăsătoare. Câteva minute bune nimeni nu a mai scos nici un cuvânt…

  • Şi acum, premiul cel mare de Crăciun, se auzi glasul patronului firmei, în microfon, se acordă lui Alex Săvescu, pentru rezultate excepționale obținute în anul 2018, care se va încheia curând…

Cel nominalizat părea că nu aude, iar într-un final a adăugat:
-Viața e vicleană, avea dreptate Mark…

Ca un Post Scriptum al poveştii, aş vrea să mai adaug ceva: în anul următor, după ce Alex Săvescu ne-a povestit toate acestea, avea să se îmbolnăvească de o boală cumplită, la nici cei 40 de ani ai săi. S-a luptat cu un cancer de colon, şi chiar dacă nu prea mulți îi mai dădeau vreo şansă, Alex, din fericire a câştigat bătălia!
Ca şi Mark aş spune: ” Viața e vicleană!”
Multă putere şi sănătate, Alex! Mulțumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai acordat azi, marți 10 nov 2020!

Domnița Ganea, Chicago, USA

Related Articles

Leave a Comment