Acasa Opinii Povești de peste Ocean spuse de rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago

Povești de peste Ocean spuse de rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago

Publicat de Radu SÎRBU

Dragii mei prezumtivi cititori, că tot e timpul poveştilor spuse la gura sobei, timpul când putem avea seri în familie tihnite, chiar dacă vremile sunt oarecum vrăjmaşe cu noi, m-am gândit să vă propun spre lecturare, ca un exercițiu la o scurtă meditație, vă propun, ziceam, o istorioară reală din care fac şi eu parte, în speranța că o să vă placă.
Povestea se regăseşte în volumul meu de proză scurtă „Crochiuri de pe strada copilăriei”.
Vă mulțumesc dacă o să aveți răbdare să vă aplecați asupra acestor rânduri.

GHEORGHIȚĂ
……..autor Domnița Ganea….

E seară. O seară friguroasă de sfârşit de noiembrie. Mă gândesc în sinea mea că iarna va veni mai curând decât o aşteptam…
Mă îndrept către casă, ca în fiecare seară, după ce îmi închei programul de lucru. Mă opresc în drumul meu la magazinul unei prietene unde ea le face pe toate: e de la femeie de serviciu, până la proprietar. Intru să o văd ori de câte ori îmi permite timpul. Ea tocmai îşi încheia socotelile zilei. Mai zăbovesc câteva minute, după ce cumpăr o plasă cu portocale recomandate cu căldură.
Pe uşă intră un bărbat străin locului, înalt, tânăr, sub 40 de ani, cu barbă, trăsături foarte frumoase, cu un aer de om educat, instruit. Nu insist cu privirea prea mult, dar îmi cad ochii pe haina de culoarea cafelei, care îi venea relativ bine, apoi îmi întorc privirea. Bărbatul zăboveşte preț de câteva minute lângă uşă şi cu un gest ce părea mai mult un tic, îşi freca mâinile ca şi cum i-ar fi fost extrem de frig. Îşi face curaj, se apropie de tejghea şi o întreabă pe prietena mea:

  • Puteți să-mi dați ceva de mâncare?
  • Ai bani? îi replică ea.
  • Nu…
  • Atunci, asta e! Aici nu e societate caritabilă!
    Bărbatul înțelege, nu mai insistă şi cu aceeaşi timiditate şi nesiguranță, se întoarce şi se îndreaptă spre uşă. Abia atunci observ întreaga lui îmbrăcăminte: pantalonii erau despicați din brâu până jos, iar în picioare avea un fel de şlapi mult prea mici pentru el, tăiați din ceea ce părea să fi fost, o pereche de cizme de cauciuc. Nu avea ciorapi şi pe sub pantalonii rupți, nu purta nimic! La primul impuls nu am ştiut dacă să mă scandalizez, să mă mir sau pur şi simplu să-mi fie milă. A ieşit şi nu se mai vedea pe uşa de la intrare.
  • Doamne, mulți ciudați umblă pe aici! Exclamă prietena mea. Într-o zi o să mă jefuiască vreunul!
    Când ies să îmi continui drumul spre casă, după colțul clădirii, lipit cu spatele de ea, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de goliciunea lui, stătea bărbatul în lumina slabă ce venea dinspre vitrina magazinului şi continua să-şi frece mâinile.
    -Nu poți să mă găzduieşti la tine, dorm într-o magazie, un coteț, oriunde…
  • Nu te cunosc, îi spun, cum să găzduiesc noaptea un străin?!
  • Măcar îndrumă-mă spre gară, să dorm acolo…
    -Gara e chiar pe strada aceasta, înainte, îi spun, dar stai să-ți cumpăr ceva de mâncare.
    M-am întors în magazin, am cumpărat nişte cârnați şi două cornuri .
    Când i le-am dat, bărbatul a zâmbit ca în fața unei mari bucurii şi nu am să pot uita felul în care a mâncat! Era evident că flămânzise mult timp.
    Mai scot din plasă două portocale şi i le dau în timp ce îi spun:
  • Dacă mai eşti aici, mâine dimineață când merg spre serviciu, îți aduc nişte haine.
    Nu mi-a răspuns, a zâmbit din nou şi a plecat spre gară.
    Eu ştiam însă că ceea ce fusese cândva clădirea gării, acum e o ruină dezafectată, doar nişte ziduri sinistre, părăsite, fără ferestre sau uşi. Am ajuns acasă însă mă frământa gândul că am fost nemiloasă şi l-am trimis pe frigul acela, să doarmă într-un loc părăsit.
    Am ales nişte haine: o geacă, pantaloni, ciorapi, indispensabili şi o pereche de bocanci, însă cum era firesc, nu ştiam numărul potrivit pentru acel om.
    Noaptea mi-a trecut îngrozitor de greu. Mă gândeam că aş fi putut să vorbesc cu paznicul de la clădirea pompierilor, poate i-ar fi găsit un culcuş mai uscat, mai ferit, dar nu am făcut-o şi gândul ăsta nu-mi dădea pace.
    Dimineață, ajunsă la magazinul prietenei mele, îl găsesc pe bărbat în acelaşi loc.
  • Am dormit unde m-ai trimis…mi-a fost tare frig…
    În timp ce îi dădeam sacoşa cu hainele, de noi s-a apropiat polițistul local, nou-venit la postul de poliție, de pe băncile şcolii, un băiat plin de elanul debutului în meserie, care mereu era în căutare de soluții amiabile, unde era cazul.
    -Bună dimineața! ne spune. Nu eşti de pe aici, se adresează bărbatului.
    Acesta evident stânjenit şi puțin speriat, îi răspunde precipitat:
  • Nu, sunt de departe, dar nu am făcut nimic rău. Am dormit acolo, în gară. O să plec…
    -Hai cu mine la secție, să vedem ce e cu tine!
    Îi fac semn polițistului să fie blând şi ne despărțim. Intuiția îmi spunea că bărbatul nu e un infractor.
    În aceeaşi zi, spre seară, la întoarcere, îl întâlnesc pe polițist într-un magazin de înbrăcăminte.
    -Bună, ce faci?
    -Îi cumpăr bocanci lui Gheorghiță!
    -?!!
    -Gheorghiță, cel fără haine. Bocancii de la tine îi sunt mici, dar hainele i se potrivesc.
    -Ai aflat cine e?
    -Da, o poveste tristă…si fața omului în uniformă se întunecă.

-Şi-a pierdut mințile cu vreo câțiva ani în urmă. A avut un moment de luciditate şi a ştiut să-mi spună localitatea de unde e şi numele. Am sunat la postul de poliție de acolo şi ei mi-au spus povestea lui.
E inginer constructor, a fost, mai bine zis… Lucra prin Irlanda când soția lui şi cei doi copii de 3 şi 5 ani, au fost găsiți în casa lor din România, măcelăriți. La vremea când s-a întâmplat a fost un caz foarte mediatizat, poate îți mai aminteşti…
Dau din cap că nu, iar el continuă:
-Oricum, făptaşul sau făptaşii nu au fost găsiți nici până astăzi…Gheorghiță s-a întors din Irlanda, i-a îngropat pe cei dragi, dar şi-a pierdut mințile. E de pe lângă Bârlad, tocmai de la celălalt capăt de țară. Nu o are decât pe mama lui, o fostă profesoară, acum pensionară, măcinată de drama singurului ei copil…Gheorghiță e inofensiv, dar uneori dispare de acasă şi e de negăsit. Acum lipseşte de cinci luni. Am aflat că s-a tocmit cioban la o stână, la vreo 130 de km de aici, dar nişte bețivi l-au bătut cumplit şi a fugit şi de acolo. Mă bucur, îmi spune polițistul, că a fost lucid şi a ştiut de unde este…
Bărbatului din fața mea, de la care te-ai fi aşteptat să afişeze răceala conferită de meserie, îi jucau ochii în lacrimi.
-În noaptea asta o să doarmă la post.
În dimineața următoare, polițistul, urmat de Gheorghiță, se îndrepta spre gară.
-Unde îl duci?
-Îl trimit acasă, o să vorbesc cu conductorii să aibă grijă de el…
-Hai, Gheorghiță! îi spune.
Tânărul acela frumos, îmbrăcat cu haine de căpătat, cu ghetele cumpărate de polițist, îl urma pe acesta ca un animal hipnotizat, fără a pune întrebări, doar zâmbind absent şi frecându-şi a frig mâinile…

În drum spre gară şi-a mai întors privirea îndărăt şi cu acelaşi zâmbet ciudat m-a privit pentru ultima oară.
Viața poate fi cruntă!
Au trecut vreo 12-13 ani de la această întâmplare, care, recunosc, m-a marcat. Am ezitat ani la rând să scriu povestea tânărului care putea să aibă o viață frumoasă, dar cineva a hotărât altceva pentru el. Nu mi-am dorit să scriu pentru că nu îmi face bine să mă gândesc la tot ce reprezenta acel om. Continui şi acum să mă învinovățesc că l-am lăsat să petreacă o noapte în condiții cumplite. Nu am mai aflat niciodată nimic despre el…
Îl voi auzi în gândul meu, cât zile voi avea, pe polițist îndemnându-l :
-Hai, Gheorghiță, să ne grăbim, să nu plece trenul…

Domnița Ganea, Chicago, 15 dec 2020.

Related Articles

1 Comentariu

Elena Schin 17 decembrie 2020 - 18:46

Am lecturat cu mare placere povestea trista a lui Gheorghita! Aveti o inzestrare de la Dumnezeu care mi-a incantat sufletul! Sa fiti sanatoasa sa va bucurati de tot ce realizati in viata, alaturi de cei dragi!😘❤️

Raspunde

Leave a Comment