Acasa Opinii Povești de peste Ocean spuse de rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (II)

Povești de peste Ocean spuse de rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (II)

Publicat de Radu SÎRBU

M-am gândit, dragii mei cititori, să vă aduc în atenție o altă întâmplare adevărată din volumul meu „Crochiuri de pe strada copilăriei”, asimilată de mintea mea de copil de vreo 6 ani şi redată în carte cu mintea şi percepția mea de adult. Nu am vrut să vă plictisesc cu un text mai consistent, dar sper să o citiți cu plăcere.

Nebuna
……autor Domnița Ganea….

Era o femeie cu trăsături frumoase, zdravănă, osoasă. Baticul transparent de un roşu aprins, lăsa să i se vadă părul auriu, cârlionțat, strâns neglijent într-un coc la spate. Purta o bluză şi o fustă cu pliuri amândouă de aceeaşi culoare cu a baticului, dar picioarele trădau faptul că nu mai încălțase demult vreun papuc.

O vedeam cu ochii mei de copil cum umbla de colo-colo, gesticulând şi vorbind cuiva nevăzut. Mai apoi începea să plângă şi să întrebe: ” De ce? Ce vină purtau ei? Iertați-mă că nu am putut să fac nimic, iertați-mi neputința !”. Într-un târziu, sfârşită, se aşeza pe marginea şanțului, cu spatele încovoiat ca sub o grea povară, cu privirea goală, trecând dincolo de ce i se înfățişa înaintea ochilor.

„A venit iar Nebuna”, spuneau femeile care treceau pe lângă ea. Nimeni nu o cunoştea, nimeni nu ştia de unde vine. Era străină locului.

Nebuna nu le băga în seamă, stătea acolo jos şi înşira vorbe fără noimă, iar din flori galbene de păpădie făcea coronițe şi le întindea în fața ei ca şi cum le-ar fi oferit cuiva, spunând: „Luați-le, sunt pentru voi, ştiu că le iubiți!”.

O priveam prin gardul curții şi nu aş putea explica de ce, fără să o cunosc, mă încerca un sentiment de milă. Apoi brusc s-a ridicat şi m-a întrebat:
-Nu ai ceva de mâncare?
Mama i-a adus o farfurie cu mâncare şi a lăsat-o să intre în curte. S-a aşezat jos, pe iarbă şi a început să mănânce şi în timp ce mânca, lacrimile îi cădeau pe felia de pâine.
-Tu ştii că eu am avut doi copii, aşa ca tine? Părea că mi se adresează, însă nu mă privea, dar eu simțeam că îmi acordă mie încrederea ei…
-Soarele mai mult apune decât răsare, continuă să vorbească. De după fusta mamei o ascultam nedumerită.
-Copiii mei au ars de vii în casă! Nu am putut face nimic! Auzi? Nimic! Îmi vezi mâinile? şi îşi întoarse către noi palmele străbătute de cicatrici urâte, adânci. Mâinile astea neputincioase nu au putut face nimic!
S-a ridicat deodată, împinsă parcă de o mână nevăzută şi în timp ce ieşea pe poartă a mai rostit încă o dată vorbele ei ciudate:
-Soarele doar apune…
În zilele ce au urmat, alergam mereu la gard, speram că o voi mai vedea. Îmi pusesem în trăistuța mea patru biscuiți, două bomboane şi câteva nuci. Mă gândeam că dacă i le voi dărui, va uita durerea ce o făcea să plângă. Dar nu a mai venit…
După o vreme mintea mea de copil a rătăcit-o printre jocuri şi jucării…

Într-o zi rece din toamna ce a urmat am auzit femeile vorbind cu mama:
-Ai aflat? Au găsit Nebuna moartă la marginea satului. În mâini ținea un urs de pluş ars pe jumătate şi o fotografie arsă şi ea, din care nu se puteau desluşi decât patru picioare mici de copii, şi o mânuță care ținea un urs nears.
-Mamă, cum poate soarele doar să apună, fără ca să răsară? am întrebat-o pe mama, însă ea nu a ştiut să-mi răspundă…sau nu a vrut…

A trecut atâta vreme de atunci, dar imaginea Nebunei în roşu şi vorbele ei, îmi sunt aşa de proaspete în minte, de parcă ieri i se rostogoleau lacrimile pe felia de pâine, la noi în curte.

Related Articles

Leave a Comment