Acasa Opinii Povești de peste Ocean spuse de rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (III)

Povești de peste Ocean spuse de rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (III)

Publicat de Radu SÎRBU

Dragii mei, cred că a venit timpul unei noi poveşti. Poate o să o citiți, mai ales că timpul de afară, şi timpurile, nu ne dau prea multe alternative. La Chicago avem o iarnă autentică, aproape în fiecare an iarna nu se dezminte, avem zăpadă, multă zăpadă şi frig, de vreo -20, -25°C….Dar să revin la povestea pe care vreau să v-o dăruiesc cu drag astăzi.

E o poveste care se pretinde a fi reală şi pe care bunicul meu Ion Fărcaş mi-a spus-o de nenumărate ori în îndepărtata mea copilărie. Peste timp, am prins-o în cartea mea de proză scurtă – „Crochiuri de pe strada copilăriei”.

ARĂTAREA
…..autor Domnița Ganea….

Am icoana nealterată de trecerea timpului, a bunicilor în minte…Zilele acestea am găsit printre vechi lucruri de suflet, din trecut, o fotografie a lor făcută tare demult, prin anii ’30, cred. În ea e mama bună Raveca, cu mama ei şi tata bun Ion Fărcaş. Bunul şi dragul meu bunic!

În copilărie, uneori, rămâneam pentru câteva zile în casa lor şi ei reuşeau de fiecare dată să mă fascineze cu poveşti, unele fantastice, altele adevărate, întâmplate lor.

De la mama bună am auzit pentru prima dată o variantă a baladei „Miorița”, povestită, nu versificată. După ce am crescut, această variantă am regăsit-o într-o culegere prețioasă de balade populare de pe Valea Someşului şi țin minte sentimentul de mândrie care mă încerca ca şi cum eu aş fi descoperit-o mai întâi.

Tata bun îmi povestea o serie de întâmplări, unele stranii şi de neînțeles pe care, susținea el, le-a trăit pe viu.

El era un om întreprinzător. Greutățile l-au făcut să caute şi să găsească mereu soluții pentru bunăstarea familiei lui. Într-o perioadă a vieții, pleca prin țară, cumpăra animale mari, mai cu seamă bovine, le îngrijea o perioadă de timp, până ce acestea arătau foarte bine, ca mai apoi să le vândă cu prețuri bune.
Întâmplarea ce urmează să v-o spun îmi dădea o stare de frică, dar şi de fascinație, ceea ce mă determina să îl rog mereu să mi-o repete.

Era, spunea tata bun, într-o toamnă târzie, un sfârşit de noiembrie rece. Peste fire se aşezase bruma, cețurile şi frigul care prevesteau iarna. El, împreună cu un tânăr bărbat, vânjos, fără frică de muncă, uşor trecut de 30 de ani, cu un nume frumos şi străvechi – Teofil, au plecat undeva, pe lângă Vatra Dornei să aducă nişte vaci, destul de multe, peste 25 la număr. Drumul de întoarcere până la Rebrişoara, satul lor natal, îl făceau oameni şi animale, pe jos. Vremurile de atunci nu le dădeau multe alternative.
Tata bun se poziționase în fața animalelor, iar Teofil venea în spatele lor. Drumul era lung şi obositor, dar nu a fost punctat cu întâmplări deosebite…Bruma groasă se instalase, ca un preambul la zăpada ce avea să urmeze curând, iar răsuflarea vacilor se transforma într-un abur translucid, semn de frig evident.
Aşa înaintau ei localitate, după localitate, când se făcuse în jur de ora 2 noaptea şi mai aveau de parcurs vreo 30 de kilometri până acasă. Din pădurea ce străjuia drumul de o parte şi de alta, au început să se audă urlete ciudate, ce păreau ireale, ca şi când lupi flămânzi îşi trimeteau semnale numai de ei ştiute, care parcă anunțau ivirea prăzii, urmate mai apoi de strigăte subțiri şi înfricişătoare ca ale unor păsări necunoscute. Cei doi bărbați nu şi-au putut da seama dacă sunetele sunt scoase de om sau alte vietăți. Aşa au ajuns înaintea unui pod peste o apă, care nu putea fi evitat, doar pe acolo se putea trece, apa fiind străjuită de o râpă destul de adâncă. Înainte de a păşi pe pod, toate vacile, ca la o comandă neauzită, s-au oprit într-un mod ciudat şi violent, au început să fornăie şi să se ridice în două picioare. Răsuflarea lor arăta frica ce le cuprinsese. Carnea tremura pe ele şi nu au vrut nici în ruptul capului să urce pe pod. Teofil încerca din răsputeri să tragă cu o funie agățată de coarnele uneia dintre vaci, dar aceasta nu se clintea deloc!

Podul era luminat slab, dar lumina lunii şi felinarele ce le aveau cei doi cu ei, îi ajuta să vadă împrejurul lor. Şi iată că, de sub pod, la capătul opus lor, se iveşte o arătare. La început nu şi-au dat seama ce poate fi. Cu cât ieşea de sub pod, în lumina lunii, cu atât bărbații vedeau mai clar silueta. Părea o femeie ireal de înaltă, peste trei metri, tata bun mereu insista când îmi povestea povestea, pe înălțimea nemaiîntâlnită a femeii. Cu o față de o paloare cadaverică, cu părul care îi atârna pe tot spatele, până aproape de călcâie, iar cu mâinile livide, ca de ceară îşi ținea poala rochiei negre şi lungi, pentru a putea păşi. Picioarele se zăreau, nu purta încălțări, iar trena rochiei încă mătura bruma de lângă capătul podului de unde ieşise, când ea a ajuns la mijlocul podului. Mersul ei era mai mult o plutire, dădea impresia că e împinsă de o putere nevăzută…

S-a oprit, s-a întors cu fața spre cei doi, i-a fixat cu o privire seacă şi pe buzele subțiri, pline de răceală îi era instalat un zâmbet ce mai mult aducea a rânjet. Apoi a îndreptat mâinile spre ei parcă le-ar fi cerut ceva…Într-un târziu, s-a îndreptat spre celălalt capăt al podului, sub care a dispărut la fel cum a apărut.

După momente în care părea că timp, oameni şi animale înghețaseră, Teofil s-a apropiat de tata bun care în lumina felinarului a putut vedea fața tânărului scăldată în sudoare şi palidă la fel ca a arătării. Cei doi au forțat o vacă până ce aceasta s-a mişcat, iar celelalte au urmat-o cu şovăială, astfel reuşind să treacă podul. Din pădure s-a mai auzit încă o dată acel țipăt ascuțit, metalic, care era menit să-ți sfâşâie auzul, apoi s-a făcut linişte şi din satul învecinat se putea auzi glasul cocoşilor care anunțau zorile.

Cei doi bărbați, în mijlocul vacilor, înaintau fără a întoarce capul îndărăt. Legendele şi superstițiile locului spuneau că în asemenea situații nu e bine să întorci capul îndărăt. Până s-a făcut dimineață, iar cei doi au ajuns acasă, au mers spunând rugăciuni în gând şi făcându-şi cruci cu limba în gură, menite să alunge tot ce e necurat.
Ajunşi în sat odată cu ziua, tata bun l-a putut vedea lângă el pe Teofil, însă nu mai era acelaşi ca la începutul călătoriei. Avea privirea rătăcită şi părul lui negru- strălucitor, de om tânăr, albise complet!
Eu nu voi putea să judec niciodată veridicitatea acestei întâmplări, de un lucru însă sunt cât se poate de sigură: tata bun nu mințea şi se înfiora ori de câte ori mi-o povestea.
Lucrul acesta îmi dă convingerea că atunci, în acel loc, ceva s-a petrecut.

Povestea pe care cu drag v-am adus-o în atenție, poate nu se ridică la aşteptările cititorilor acestui ziar, eu însă v-o dăruiesc cu drag…din când în când e bine să mai evadăm cumva din cotidian.
.
Cu sinceritate, din Chicago, USA, azi, 10 februarie, 2021,
Domnița Ganea…..

Related Articles

Leave a Comment