Acasa Opinii Povești spuse de peste Ocean de către rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (IV)

Povești spuse de peste Ocean de către rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (IV)

Publicat de Radu SÎRBU

Dragii mei, ceea ce urmează să vă supun atenției acum, la începutul acestei primăveri cu „năbădăi”, este o altă poveste cu fundament real din scurta cronică a familiei mele prinsă în volumul „Crochiuri de pe strada copilăriei „. Dacă din întâmplare vă „pică” în mână cartea , povestioara o găsiți la pagina 256. Menționez că ceea ce urmează să scriu mai jos nu sunt ştiri actuale, este doar o bucată literară.

POVESTEA LUI ION FĂRCAŞ
…..autor Domnița Ganea….

A fost odată demult, dar nu într-atât de demult încât să fie uitat, un bărbat bun, jovial, omenos, cu un zâmbet lipit parcă în permanență de fața lui bonomă, şi care mereu avea la îndemână o vorbă frumoasă sau o snoavă care te-ar fi putut înveseli.

Bărbatul acesta purta numele de Ion Fărcaş, un om simplu, dar cu o poveste de viață potrivită ca subiect al unui roman prețios sau al unui scenariu valoros de film. El a fost bunicul meu, tatăl mamei, Tata Bun, cum îi spuneam eu.

Prin anul 1915, în vremuri tulburi de război, Primul Război Mondial, crunt şi nedrept ca toate războaiele omenirii, o femeie frumoasă de sorginte maghiară, care purta un nume amintind de veri senine şi liniştite – Iuliana – aducea pe lume un copil. Tatăl copilului, Alexander, ofițer-doctor austriac, era îndrăgostit cu acel fel de dragoste statornică şi curată de Iuliana, cea care şi-a abandonat confortul căminului, bunăstarea materială, familia, pentru un crez, acela de a se face utilă pe front, de a-i ajuta şi obloji pe năpăstuiții sorții, cei cu trupurile şi sufletele mutilate într-un război, al cărui scop mulți dintre cei ce îl duceau, nici nu îl ştiau prea clar.

Iuliana l-a născut pe copil într-un moment de nenoroc, când se dădeau lupte crâncene. A fost dusă într-un spital de campanie şi nu peste mult timp femeia avea să se îmbolnăvească de febră tifoidă. Micuțul a fost mutat din spital în spital, iar în urma unui bombardament actele dovedind existența lui au fost distruse.

Primul lucru pe care Iuliana l-a făcut, după luni de zile de inconştiență prin spitale, a fost, cum era firesc, să întrebe de comoara ei, micuțul băiat născut şi încă nebotezat.

  • Iuliana, acum trebuie să te gândeşti la sănătatea ta, îi spuneau cei din spital. Copilul e bine, e în afara frontului…
  • Dar Alexander de ce nu mă vizitează niciodată? Oare nu mai însemn nimic pentru el? Oare aşa repede m-a uitat? A fost să-l vadă pe micuț? Sunt două săptămâni de când mi-am revenit, iar el nu s-a arătat…
  • Alexander…el a fost mereu aici, de câte ori a putut. A fost şi la micuț, era fericit că are ochii lui şi culoarea părului tău pe care îl iubeşte atât…Da, tare fericit…
  • Şi atunci…nu mai înțeleg! De ce nu vrea să mă vadă?! Voi îmi ascundeți ceva! Vreau să ştiu adevărul! Vă rog!
  • Draga mea… infirmiera făcu o pauză, ezitând să continue. Iuliana, Alexander nu mai e…ultimul bombardament l-a ucis în timp ce încerca să îşi salveze doi dintre soldați…am aici poza ta pe care o purta cu el. Şi infirmiera îi întinse o poză, însă femeia nu mai avea nici puterea, nici dorința de a o privi. Acum nu mai auzea nimic din spusele ei.

Mult timp, Iuliana a refuzat orice legătură cu lumea din care i se părea că sufletul său nu mai face parte.
Copilul, nebotezat încă, nu a fost găsit, iar Iuliana s-a întors acasă, la Budapesta, şi niciodată nu mai avea să fie femeia plină de viață şi năzuințe care fusese până să înceapă războiul. A ajuns o umbră tăcută şi tristă, bântuită de fantomele celor pierduți şi mai tot timpul i se părea că cei din jur nu au cum s-o înțeleagă. Toate idealurile ei mărețe s-au risipit! Trăia, respira, dar parcă o făcea împotriva voinței ei.

Băiețelul pierdut avea să primească numele de Ion Fărcaş. Nimeni nu a putut explica vreodată cum a ajuns într-un orfelinat din România. După primii ani de viață, un fierar cu dare de mână, dar fără urmaşi, un om muncitor de pe Valea Someşului, din satul Rebrişoara, avea să-l înfieze pe micuțul Ion, orfanul frumos, cu părul roşu, ochi senini şi veşnic zâmbitor.

Ion a crescut la casa fierarului, deprinzând repede treburile gospodăreşti, astfel că pe la zece ani era de neînlocuit în fierărie. Părinții săi adoptivi țineau la el şi atât cât le stătea în putință, îi asigurau traiul. Când nimeni nu mai spera, soția fierarului a adus pe lume un copil al lor, iar cei doi băieți creşteau împreună, Ion purtându-i de grijă celui mic.

  • Ioane, hai aici pe „laiță” să vorbim!
  • Am făcut ceva rău, tată?
  • Nu, nu ai făcut nimic rău! Îți aminteşti când ți-am spus că tu eşti un copil pierdut şi noi doar te-am crescut?
  • Da, îmi amintesc, şi acum nu mai vreți să mă țineți, tată? Eu unde să plec de aici?
  • Nu e vorba de asta, Ioane! Nu vrem să pleci de la noi! Tu eşti ca al nostru. Am fost anunțați de la primărie că o cucoană te caută. Spune că ți-ar fi mamă şi o să vină să te vadă. Vrea să te ducă departe de noi, într-o altă țară…
  • Unde să mă ducă?! Dacă e mama mea, unde a fost până acuma? Eu vreau să stau cu voi şi cu Georgică! Eu al vostru sunt! Te rog, tată, să nu mă dai! Fac tot ce-mi spui, da’ să nu mă dai nimănui!

Fierarul nu dorea nici el să-l piardă pe copil şi în săptămânile ce au urmat, nu i-a fost greu să-i sădească în suflet nesiguranța şi faptul că femeia care-l caută nu e zdravănă la minte şi dacă îl duce cu ea, cine ştie ce viață cumplită va avea!

Şi iată că, într-o zi de vară, într-adevăr, Iuliana a sosit în Rebrişoara, sătucul de lângă urbea Năsăudului. Rebrişorenii tare s-au mai mirat văzând caleaşca care nu se potrivea locurilor, mânată de un vizitiu în tunică roşie, iar în caleaşcă era o cucoană distinsă, îmbrăcată într-o rochie de dantelă de culoarea untului, cu o umbreluță ce o apăra de soare, din acelaşi material cu al rochiei, cu un pandantiv de fildeş prețios la gât, şi care era însoțită de un bărbat. Doi cai falnici, bine îngrijiți trăgeau caleaşca, însă se observa lesne că sunt destul de obosiți, ca după un drum lung.

  • Doamne, tu, Savetă, da’ cine să fie boieroaica asta?! se întrebau femeile de după gardurile de nuiele.
  • D-apoi, cum, n-ai aflat? Vine la fierar să i-l ia pe Ion! Zice că-i mama lui!
    -No, da’ cum să facă treaba asta?! Omu’ l-o crescut atâția ani!

Iuliana când a dat cu ochii de micuțul Ion, şi-a pierdut cunoştința. A fost cu greu adusă în simțiri şi toată lumea de față părea foarte stânjenită de prezența ei. A venit împreună cu un translator, pentru că ea nici măcar nu vorbea aceeaşi limbă cu Ion, lucru care adâncea şi mai mult prăpastia dintre cei doi.

I-a adus copilului o mulțime de lucruşoare , jucării, hăinuțe, cum cei ai locului nu mai văzuseră până atunci, însă Ion nu voia nici lucrurile, nici pe mama lui.

Femeia le-a povestit cum l-a pierdut pe copil şi cum timp de zece ani nu a încetat să îl caute.

În timp ce povestea, Iuliana plângea şi a întins mâinile să-l îmbrățişeze pe băiat, dar acesta s-a tras din fața ei şi i-a strigat disperat:

  • Pleacă de aici, doamnă nebună, tu nu eşti mama mea şi nu vin cu tine! Lasă-mă în pace, nu vreau să te mai văd!

Femeia nu a înțeles, iar tranzlatorul a refuzat să traducă toate cuvintele lui Ion.

Apoi copilul a început să plângă, iar Iulianei nu i-a fost greu să înțeleagă, chiar şi fără cuvinte, că nu se poate juca cu sentimentele lui. Simțea cum ultima părticică din sufletul ei se rupe. I-a oferit fierarului o sumă mare de bani, ca să aibă pentru nevoile copilului, însă acesta a refuzat categiric să o primească.

  • Acum plec, spuse femeia, dar îți promit, Ioane, că mă voi întoarce de câte ori va fi nevoie până te voi convinge să mă urmezi! Vă rog să îmi dați un lucruşor al copilului, o hăinuță veche, să am ceva a lui…

Nevasta fierarului i-a dat o cămăşuță, şi cu ea în brațe, Iuliana s-a despărțit de acele locuri. Ion Fărcaş nu avea să o mai vadă vreodată. În anii ce au urmat, fierarul mereu îi spunea:

  • Ai văzut, Ioane? Mama ta nu a mai venit! Dacă te iubea , te-ar mai fi căutat!
    Cu trecerea timpului, Ion Fărcaş s-a transformat într-un bărbat frumos, cu ochi albaştri ca şi cum o bucățică din cerul senin i-ar fi fost sădită în ei de Dumnezeire, cu părul roşu, bogat, moştenit mai târziu de copiii lui, Gicuță şi Onița, şi zâmbetul cald împrumutat fetei lui mai mici, Viorica.

Tânărul Ion s-a însurat cu Raveca, a primit de la fierar o brumă de avere, menită să-l ajute să-şi întemeieze o gospodărie, dar neajunsurile nu aveau să-i fie niciodată străine.
Şi iată că cel de-al Doilea Război Mondial a muşcat din omenire cu colți atât de duşmănoşi!

Fărcaş a fost concentrat şi trimis într-o mină de cărbune de pe lângă Budapesta sau Peşta, cum îi ziceau someşenii. Acolo lucra la suprafață, la sortarea şi transportarea cărbunilor. Comandantul garnizoanei, un ofițer ungur, căuta de mult timp printre cei concentrați, veniți din România, un bărbat cu numele Ion Fărcaş. Însă până atunci nu a găsit pe nimeni cu acest nume.
-D-le comandant, permiteți să raportez!

  • Te rog! îi spuse ofițerul subalternului aflat în fața lui.
  • Au sosit, în urmă cu trei zile, noii concentrați şi printre ei este un bărbat cu numele celui pe care îl căutați.
    Cu o nerăbdare greu de descris, ofițerul a ajuns în fața noilor sosiți.
  • Nu îmi spuneți care e! Vreau să văd dacă îl recunosc! a mai adăugat el, plimbându-se printre tinerii bărbați.
    Aceştia erau murdari de cărbune pe haine, mâini, fețe, încât cu greu le puteau fi distinse trăsăturile. Ajuns în fața lui Ion, ofițerul l-a privit scurt timp, i-a pus mâna pe umăr şi a exclamat cu un entuziasm nestăpânit:
  • El e!
  • Te-aş fi recunoscut oriunde! Semeni atât de bine cu cumnata mea, Iuliana! Ai părul ei, felul în care priveşti, iar culoarea ochilor e de la Alexander, tatăl tău!

L-a strâns cu putere în brațe şi era evident că îl copleşise emoțiile.

Seara, l-a luat ofițerul pe Ion acasă, să-şi cunoască rudele. Tata Bun a fost uimit să vadă luxul în care se trăia la conac. Alăturat conacului, familia avea un han, acareturi, iar angajații forfoteau cu treabă peste tot, înăuntru şi pe afară.

Ofițerul avea două zvârluge de fetițe, posesoare, fiecare, a câte două cozi groase de păr roşu minunat, nasuri cârne, pistrui şi mai ales, mult neastâmpăr! Aşa aveau să fie şi copiii lui Ion mai târziu!

  • Ioane, uite ce ne-am gândit! Să rămâi aici la noi dacă vrei…
  • Da’, eu sunt însurat, nevasta mă aşteaptă în Rebrişoara! răspunse tânărul vădit încurcat.
  • Nu-i nimic! O aducem şi pe ea, o să vă dăm, cum vi se cuvine, tot ce veți avea de trebuință.

După o săptămână , timp în care şederea lui Ion la Peşta a devenit mult mai plăcută, soția lui a venit în vizită, împreună cu o altă tânără nevastă, Raveca Popanului, a cărui soț era şi el concentrat. Când au ajuns cu trenul la Peşta, cele două Raveci, frumoase, cu trupuri tinere şi svelte, îmbrăcate cu straie tradiționale, cu desagi în spate, țesuți de ele în războiul de țesut, toți trecătorii întorceau admirativ capul în urma lor!

Au fost cu toții duşi la hanul familiei, han foarte popular în acea vreme, atunci şi acolo aflând bunicii mei că Iuliana s-a stins din viață la două luni după întâlnirea cu micul Ion.

  • Sora mea, Iuliana, spunea soția ofițerului, a murit de inimă rea! S-a sfârşit din viață strângând la piept o cămaşă a ta, primită de la părinții tăi, Ioane. Aşa a fost îngropată, cu cămăşuța alături…Era singurul lucru ce o lega de tine. După ce a venit din România, a refuzat să mănânce zile în şir…s-a topit ca o lumânare, iar noi am fost neputincioşi! „Pentru ce să mai trăiesc? Nu vedeți şi voi că nu mai am pentru ce respira?! Cât timp l-am căutat, mă agățasem de o speranță. Dar acum…totul e în zadar!”…Aşa ne repeta mereu, iar într-o dimineață am găsit-o în pat, cu ochii larg deschişi, fără suflare, cu cămaşa ta în brațe…e înmormântată lângă tatăl tău. Vom merge într-o zi la cimitir, dacă iți doreşti…
  • Ce zici, Ravecă, rămânem aici? Ne va fi mult mai bine decât acasă.
  • Eu?! Nici în ruptul capului! Cum să-mi las eu căsuța, pe mama şi țara mea, ca să trăiesc printre străini?! Nici limba nu o ştim! Eu nu vin, Ioane!

Raveca a preferat sărăcia de acasă unei țări şi lumi străine pentru ea.

Tata Bun a fost norocos pe toată perioada concentrării, fiindcă rudele lui i-au uşurat cei trei ani de şedere la Peşta.

De acolo a adus Ion o fotografie a Iulianei, îmbrăcată cu o cămaşă albă şi cravată neagră, cu o tunsoare avangardistă şi toată înfățişarea ei lăsa să se vadă că a fost o femeie specială, atipică vremurilor în care a trăit. Tot din acea fotografie răzbătea privirea, părul şi zâmbetul ei vag, singurele mărturii ale legăturii lui Ion cu familia din care ar fi putut face parte.

Copil fiind, eram fascinată de acea fotografie şi o priveam în timp ce bunicii mei îşi derulau povestea lor, iar eu trăiam pe rând, sentimente de milă amestecate cu ciudă, dar şi de mândrie, pentru alegerile pe care ei le-au făcut atunci, când lumea era mai simplă, mai onestă şi poate mai bună…

Viața lui Ion Fărcaş nu se sfârşeşte aici. Întâmplările tumultoase ce au urmat, l-au făcut un om special, foarte încercat de greutăți pe care le-a trecut mereu cu fruntea sus!

Soarta nu l-a răsfățat, iar memoria lui merită să fie respectată şi evocată. Îl visez uneori cu atâta bucurie de parcă aş fi copil şi el ar intra pe poarta casei noastre de la Râpă şi m-ar strânge în brațe ca atunci, în timp ce din buzunar scoate un „cocoş de țucăr ars”, cumpărat joia de la piața din Năsăud…

Cu siguranță, icoana la care mă voi închina în popasul meu pe acest pământ, este icoana singurilor bunici pe care i-am avut, Ion şi Raveca, cei care m-au iubit şi purtat cu poveştile lor reale sau fantastice, în lumi fascinate, iar eu le-am împărtăşit la rându-mi urmaşilor mei.

Related Articles

Leave a Comment