Acasa Opinii Povești impresionante spuse de peste Ocean de către rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (V)

Povești impresionante spuse de peste Ocean de către rebrișoreanca Domnița Ganea, corespondenta Mesager24.ro din Chicago (V)

Publicat de Radu SÎRBU

Dragii mei, în cele ce vor urma, nu voi încerca să folosesc multe artificii literare cu menirea să impresioneze cititorul. Vreau doar să aduc la lumină întâmplări reale şi dramatice trăite de oameni dragi mie. Prin aceste evocări nu încerc decât să cinstesc memoria unor oameni simpli, dar atât de oneşti în simplitatea lor, onestitate conferită de vremuri, educație, obiceiuri, caracter.
Cuvintele pe care le voi aşterne în continuare, sunt o scurtă şi poate unora li se va părea banală, radiografie a unei lumi ce aparține trecutului şi care a aparținut într-o măsură familiei mele.

În vreme de război
…..autor Domnița Ganea…..
(din volumul CROCHIURI DE PE STRADA COPILĂRIEI)

Se întâmpla în anul 1945, spre sfârştul unuia dintre cele mai sângeroase războaie ale omenirii: cel de-al Doilea Război Mondial.

Trupele arnatei ruse mărşăluiau cu furie spre Berlin. Soldații ruşi, pe unde treceau, chiar şi prin teritoriile aliaților, comiteau fapte de neimaginat!

Trupele armatei germane se retrăgeau şi ele dinspre teritoriile ruse, astfel că satul Rebrişoara de pe Valea Someşului, ajunsese teatrul unor acțiuni pline de tragism, viața tihnită a oamenilor locului fiind deturnată de la orice normalitate. De fapt zbuciumul a început odată cu războiul.

Cea care mai târziu avea să-mi fie bunică, Raveca Fărcaş, la fel ca mai toate femeile tinere din sat, a rămas singură să poarte povara vieții ei şi a familiei sale, în timp ce soțul, Ion Fărcaş, era pe front.

Cu toții, bărbați şi femei deopotrivă, duceau bătăliile lor, împinse la paroxism de războiul pe care nici unul dintre ei nu l-a dorit!
Crezul acestui război barbar în care aveau să piară peste un milion de suflete, nu era al soldaților de rând, aruncați cu forța în fața morții de către mai-marii lumii. Ei respectau nişte ordine şi reguli cărora cel mai adesea nici nu le înțelegeau sensul. Aceste împrejurări le trăiau deopotrivă soldații români, ruşi, nemți şi ale tuturor țărilor participante în teatrul de război. Dar chiar şi în aceste condiții neobişnuit de potrivnice, unii oameni au reuşit să îşi păstreze acel dram de omenie care, poate, ne diferențiază de animale.

Raveca Fărcaş încă îl alăpta la sân pe micuțul George, cu toate că era măricel de acum. Femeia îl iubea tare mult şi nu se îndura să-l despartă de laptele matern…

  • Ravecă, Ravecă, ai auzit?! îi strigă o vecină peste gard. Vin nemții, intră în casă! Cine ştie ce o să mai pătimim, Doamne ai milă de noi, adăugă femeia, fugind spre casa ei.

Raveca şi-a luat în brațe micuțul care până atunci se jucase prin iarbă, şi cu panică în glas a început să o strige pe bătrâna ei mamă:

  • Mamă, unde eşti?! Vino repede!

Bătrâna apăru din cotețul porcului, singura lor avere şi nădejde că vor avea ce să mănânce o vreme…
-Aici sunt! Am dat o mână de iarbă porcului…ce se întâmplă, de ce mă strigi?!

  • Să intrăm repede în casă! Vin nemții!

Nemții, într-adevăr, au sosit în scurt timp. Se părea că intenționează să rămână acolo o vreme. Au căutat un loc pe care să şi-l facă sediu provizoriu şi l-au găsit într-un fost conac spațios, de altfel cea mai mare clădire din sat.

Ofițerul superior care comanda compania, un om ce părea educat, se adresa sătenilor printr-un translator. Avea ochii răniți, probabil în urma unei lupte, a unei explozii, de aceea ochii lui păreau o rană vie şi era foarte evident că suferă.

Sătenii rămaşi acasă, bătrâni, femei şi copii, îşi doreau tare mult să nu aibă de suferit de pe urma trecerii soldaților prin satul lor, de aceea încercau să nu le stea în cale, să evite conflictele, pentru că orice tentativă de a li se opune, ar fi fost zadarnică şi de pe poziții total inegale.

Ofițerul neamț le-a vorbit rebrişorenilor, după ce i-a adunat la un loc:

  • Aş vrea să înțelegeți că noi nu dorim să vă creăm probleme. Vom rămâne o vreme aici pentru a ne odihni şi reface. Atâta timp cât nu o să ne dați bătăi de cap, ne vom purta omeneşte şi nimeni nu va avea de suferit.

În timp ce vorbea, ofițerul îşi ducea mâna cu un pansament la ochi, încercând să şi-i protejeze.

  • Uite la ochii lui, Măriucă! Oare ce o fi pățit? E tot o rană vie! Aşa îi spuse Raveca vecinei ei.
  • Şi ei au suferințele lor, poate nu toți sunt oameni răi, or fi având familii acasă cum şi bărbații noştri au…

Raveca, cu simplitatea sufletului său, nu a văzut în acel ofițer un duşman, ci pur şi simplu a văzut un om suferind din cauza rănilor. Ajunsă acasă, i-a spus mamei ei:

  • Mamă, vreau să fac un lucru, dar nu ştiu dacă o fi sau nu înțelept…

Mama ei uită pentru o clipă de boabele de porumb pe care le desfăcea pentru porc şi deveni atentă.

  • M-am gândit, continuă Raveca, că i-ar face bine laptele de la sân, ochilor ofițerului. Doar noi aşa ne oblojim…
  • Eu ştiu ce să zic? Dacă se mânie pe tine? Poate ei nu ştiu despre leacurile noastre băbeşti…
  • Eu totuşi o să încerc!

Şi-a muls Raveca puțin lapte de la sân, într-o cutiuță în care au fost cândva nişte aspirine şi cu ea s-a dus la conac, să-l caute pe translator.

  • Iartă-mă, domnule, că îndrăznesc…
  • Da, spune ce doreşti?
  • Eu, nu…eu nu vreau nimic de la voi…am văzut că ofițerul vostru suferă, că e rănit la ochi…
  • Da. A fost o explozie îngrozitoare…
  • De aceea am venit, dar nu aş vrea să-l supăr…noi. cei de pe aici, suntem oameni simpli şi ne mai oblojim cu leacuri din bătrâni, că nici nu avem bani să cumpărăm…şi când facem beteşuguri la ochi , folosim lapte de la sânul femeilor care au prunci mici…Eu am un copil acasă şi i-am adus ofițerului vostru puțin lapte să-şi pună în ochi…A lăsat Raveca în pământ capul, puțin ruşinată şi a aşteptat reacția bărbatului din fața ei.

Pe chipul translatorului, la început s-a instalat uimirea, apoi, după ce s-a gândit un timp, i-a spus Ravecăi:

  • Stai şi aşteaptă aici…

După câteva minute, timp în care translatorul a stat de vorbă cu ofițerul şi cu medicul companiei, s-au îndreptat cu toții spre femeie:

  • Cum te numeşti? a întrebat-o comandantul.
  • Raveca…Raveca lui Ion Fărcaş…el e pe front…
  • Femeie, eu nu te cunosc, sper ca gestul tău să fie sincer şi mai ales să nu îmi facă rău. Accept laptele şi am încredere în ceea ce spui. Am dureri aşa de mari încât aş face orice ca să mă vindec odată! De multe săptămâni sunt în starea aceasta.

Femeia îi întinse cutiuța, iar el o luă, apoi dispăru în conac.

A doua zi, Raveca a fost chemată la locul de popas al nemţilor.
– Îți mulțumesc, îi spuse comandantul. Laptele tău m-a făcut să mă simt mult mai bine! Doctorul nostru se miră de efectul benefic al laptelui matern, el nu ştia despre acest lucru. Te rog să îmi aduci în fiecare zi, cât timp vom sta aici. Poate mă voi vindeca!

Raveca a plecat spre casă bucuroasă că în vremurile acelea vitrege şi neiertătoare, a putut face o faptă bună. Avea sufletul împăcat. Se gândea că poate Dumnezeu o va răsplăti, protejându-l pe bărbatul ei, acolo, pe front, unde era…
Pentru femeie ofițerul neamț nu era nici fost aliat, nici duşman, nici criminal. Era doar un om în suferință.
Ochii comandantului se vindecau. Într-o zi, el împreună cu translatorul, i-au bătut Ravecăi în poarta casei. În curte era doar bătrâna mamă, mătura bătătura…

  • Raveca este acasă?
  • Da…e cu pruncul înăuntru.
  • Spune-i, te rog, să iasă puțin.

Tânăra s-a înfățişat la poartă, iar ofițerul i-a întins o raniță soldățească plină cu ceva.

  • Femeie, oricând vei avea vreun necaz, cât timp mai stăm pe aici, vom încerca să te ajutăm. Primeşte asta de la mine, în semn de mulțumire, iar dacă o să mai ai nevoie, te rog să îmi ceri! Mulțumesc pentru că mi-ai salvat ochii!

Raveca nu a mai zis nimic. A luat ranița şi a intrat în casă cu ea.

  • Uite, mamă! Conserve de carne! Şi aici, pudră de talc pentru copilul meu! Uite, ciocolată, biscuiți, gem, săpun! Şi aici ce e oare?! Cred că asta e cafea…

Toate acele alimente, erau un mare ajutor pentru cele două femei! Nu mai avuseseră parte de aşa ceva de dinaintea începerii războiului, iar de unele nici nu au auzit …

În tot acest timp, Ion Fărcaş, însoțit de alți trei rebrişoreni: Ştefan a’ Bubuțanului, Vasile a’ Popanului, Macidon a’ Cehului şi încă un tânăr dintr-un sat vecin, Prislop( actualul Liviu Rebreanu), care purta numele de Pop Vasile, au pornit de pe front, pe drumul de întoarcere către țara şi casele lor. Pe jos, fără mâncare, slab îmbrăcați, doar cu câteva arme şi forțele proprii.

Tânărul Pop, îngândurat, îl întrebă cum mergeau ei aşa, pe Fărcaş:

  • Bade Ioane, oare ce s-a ales de soldatul acela de lângă cal?…
  • Dumnezeu, numai el ştie. Poate l-au găsit ai lui, acum că se retrag…
  • Vai de sufletul lui amărât!

Cu câteva zile în urmă, cei cinci bărbați au trecut pe lângă un câmp unde se dăduse o bătălie. Oameni şi animale moarte, intrate în putrefacție, împânzeau locul.

Printre ei, un bărbat rănit, care nu se putea deplasa din pricina rănilor, zăcea lângă calul său mort de multă vreme şi care se umflase groaznic, şi pentru că fostul lui stăpân cine ştie de când nu mai mâncase, tăiase cu baioneta o bucată din piciorul calului şi încerca să se hrănească…

  • Ce-a făcut războiul ăsta din noi! Ne-a preschimbat în animale, bade Ioane!
    Fărcaş ezită să îi răspundă băiatului, însă în minte i-a venit o altă întâmplare de pe drum…
    Un neamț, sfârtecat de un obuz, îşi trăia probabil, ultimele clipe. Bărbații l-au găsit fără să-şi dorească, nu mai avea picioare, era evident că în scurt timp se va săvârşi, dar cei cinci nu puteau face nimic! Muribundul i-a implorat:”Împuşcați-mă, aveți milă, împuşcați-mă!”, însă bărbații nu au avut tăria să o facă, l-au lăsat acolo şi au mers mai departe. După ce s-au îndepărtat în jur de un kilometru, Macidon a’ Cehului le-a spus:
  • Fraților, eu mă întorc la omul acela…

Ceilalți tovarăşi nu s-au împotrivit, l-au aşteptat până când Macidon, abătut, s-a întors fără să le spună un cuvânt, iar de atunci nimeni nu a mai adus vorba despre acea întâmplare.

După multe săptămâni de foame, mizerie şi pericole la tot pasul, bărbații au ajuns în Serbia, într-un sat, dar pe aici se retrăgeau nemții şi viața celor cinci continua să fie în primejdie. Au pândit un moment când nu trecea nimeni şi au bătut la poarta unui localnic. Macidon ştia puțin din limba sârbă, aşa că a fost în măsură să se înțeleagă cu bărbatul care nu părea deloc prietenos:

  • Noi, români, oameni buni…foame, somn…te rugăm, ajută-ne!

Sârbul, după ce i-a prețuit cu o privire tăioasă, le-a spus:

  • Bine, vă primesc în grajd, dar trebuie să îmi plătiți!
  • Noi, nu bani, nimic, doar mâinile goale…
  • Atunci, o să mă ajutați să adun porumbul de pe câmp.
  • Noi ajutăm cu drag! s-au învoit bărbații care nu mai mâncaseră nimic de câteva zile, decât boabe uscate de porumb de pe câmp…

Sârbul le-a dat nişte cartofi fierți, fără nimic altceva, dar bărbații erau atât de flămânzi încât i-au mâncat ca şi cum ar fi fost un festin regesc!

În seara aceea au dormit în grajd unde şobolanii colcăiau în voie şi nu păreau stingheriți de prezența celor cinci.

  • Unul dintre noi trebuie să stea treaz, altfel şobolanii au să ne atace, a spus Vasile a’ Popanului…
    Aşa au făcut. Rând pe rând şi-au păzit unul altuia somnul, pentru că, gândeau ei, e mai bine acolo decât în câmp deschis, unde ar fi putut fi reperați cu uşurință de trupele germane în retragere, şi care, în disperarea lor, atunci când prindeau soldați străini, erau neiertători!

Dimineața au mers la câmp, prin locuri izolate, unde au recoltat porumbul sârbului. Câteva zile au stat acolo, iar într-o noapte, când Macidon a ieşit pentru puțin timp din grajd, l-a auzit pe sârb vorbind cu un neamț:

  • Ce primesc în schimb dacă vă predau nişte soldați români?
  • Depinde, a ezitat neamțul. Dacă scoatem ceva important de la ei, cu siguranță vei fi răsplătit!
  • Fraților, e de rău! le spune Macidon alarmat, celorlalți. Trebuie să plecăm de aici imediat! Să fugim! Chiar acum!
  • Ce e? Ce s-a întâmplat? Să mai stăm câteva zile, până îi terminăm treaba sârbului, poate ne dă ceva merinde pentru drum…
  • Ioane, nu mai stăm nici o clipă! Sârbul tocmai ne trădează! Vrea să ne vândă nemților! L-am auzit chiar acum!
    Nu mai era timp de stat pe gânduri! Nu aveau altă soluție decât să fugă cât mai repede şi cât mai departe!

Foarte greu le-a fost bărbaților să iasă din satul acela. Nemții împânziseră toate locurile. Într-un târziu, au ajuns sleiți de puteri, într-o pădure. Au urcat pe o coastă aproape verticală şi fiecare a căutat câte un copăcel mai mic pe care l-au încălecat pentru a nu aluneca şi astfel au ațipit.

Dimineața s-au trezit buimăciți, în țipete şi focuri de arme.

  • Ia, uitați-vă acolo, în partea dreaptă, acolo lângă apă! le indică Fărcaş locul.

Dincolo de acea pădure, era malul Dunării, iar acolo, în jur de o sută de nemți executau soldați, probabil prizonieri. Îi împuşcau, după care îi aruncau în apă..Dunărea devenise un fluviu sinistru, înroşit, purtând la vale cadavrele acelor nefericiți.

Pop Vasile scăpă printre lacrimi o înjurătură, apoi, înfigându-şi unghiile-n carne spuse:

  • Cu ce-am greşit noi acestei lumi?!! Ne-au trimis la moarte cum trimiți animalele la abator! Haideți să tragem în nenorociții de nemți!!!
  • Linişteşte-te, băiete! Nu vezi câți sunt?! Nu am face altceva decât să îngroşăm rândul morților! Aşa l-a liniştit Fărcaş…

Băiatul a izbucnit într-un plâns nervos, semn că moralul lui era la pământ.

  • Lasă, dragu’ badii, continuă Fărcaş să-l liniştească, că nu mai avem aşa de mult şi vom călca pe pământ românesc şi mai apoi ‘om ajunge acasă…Ai încredere în vorbele mele! Va fi bine!

În Rebrişoara, în urma nemților care au părăsit satul, au început să sosească soldații ruşi, care se presupunea că sunt eliberatorii! Erau nemiloşi, flămânzi, neinstruiți, sălbatici, iar cel mai cumplit lucru era faptul că se purtau într-un mod barbar cu civilii!

Femeile, care au apucat, au fugit din calea lor, ascunzând şi bruma de mâncare pe care o mai aveau. Unele nu au apucat să se ascundă, iar ruşii le-au nenorocit în bătaie, le-au violat, le-au distrus locuințele în căutarea lor nebună de mâncare. O mamă a apucat să îşi ascundă fiica, însă pe ea au prins-o şi în urma violențelor şi atrocităților asupra ei, a rămas pentru tot restul vieții țintuită la pat.

Raveca cu mama ei şi-au dus porcul într-o ascunzătoare făcută din timp, apoi s-au baricadat în casă.

  • Mamă, ajută-mă să trag dulapul în uşă! Aşa! Şi patul să-l ridicăm în fereastra asta! Întră, mamă cu Georgică în pivniță, că vă urmez şi eu!

Pivnița era sub camera din mijloc a casei şi uşa ei se deschidea în podea. Raveca a tras un preş peste uşă, a pus masa deasupra, a mai bătut câteva scânduri în ferestre şi în uşă, apoi s-a strecurat şi ea în pivniță.

  • Doamne, ai milă de noi, se rugau femeile. Doamne, dă-i linişte pruncului, să nu plângă!

Din pivniță cele două auzeau ce se întâmplă afară.
În curtea vecinilor, doi bătrâni rămaşi singuri, după ce fiul lor a murit pe front, era gălăgie mare! Bătrânii s-au ascuns într-o groapă făcută în curte, iar ruşii au observat că locul acela sună a gol.
-Aici, camarade, e ceva! a exclamat rânjind un soldat. Nemernicii, ascund mâncarea din calea noastră!
Şi cu vârful baionetei au început să înțepe pământul. Bătrânul din ascunzătoare a pus podul palmei, apăsând cu putere, iar baioneta i-a pătruns până deasupra încheieturii mâinii. Omul nu a urlat, cum ar fi fost firesc, frica de a fi prinşi întrecând durerea! Astfel, pentru moment s-au salvat, dar rana i-a distrus mâna pentru totdeauna!

  • Auzi, mamă?! Oare ce zgomote sunt astea? Cred că umblă să deschidă uşa!
  • Linişteşte-te, sunt caii ruşilor, rod bârnele de lemn ale casei! De foame fac asta…
  • Bine că a adormit copilul, şopti Raveca încetişor…

După ce ruşii au plecat, lăsând nenorocire şi durere în urma lor, cele două femei, chiar în acea noapte, au luat copilul şi porcul din ascunzătoare şi au fugit departe, într-o pădure din satul Gersa. Au rămas acolo, pentru că Gersa nu era în drumul soldaților şi nu s-au întors decât atunci când lucrurile s-au liniştit.
Cei cinci soldați români care se întorceau de pe front, continuau să țină piept greutăților şi pericolelor!

  • Ioane, uite pe deal! Acolo e o vie!
  • Ai dreptate, Macidoane! Hai să urcăm!

Erau aproape de granița cu România! Ajunşi în vie, au mâncat struguri şi copți şi necopți până când lui Macidon i s-a făcut rău. S-a îmbolnăvit de dezinterie!

  • Nu mai pot, fraților! Nu mai pot să merg!
  • Nu avem de ales! Vom rămâne aici până te faci bine!
    Aşa au făcut. A doua zi tânărul Pop a plecat prin împrejurimi să se informeze ce e pe acolo.
  • Bade Ioane, satul e părăsit, nu mai e nimeni în el. La noapte, eu zic să mergem noi doi, poate găsim ceva de mâncare…
  • Bine, Vasile, ne-om duce şi ceilalți să rămână aici cu Macidon.
    Când s-a lăsat întunericul, cei doi au coborât în sat.
  • Aici cred că a fost un magazin…
    Au intrat şi într-adevăr acolo fusese cândva un magazin. Nu au găsit mare lucru, decât o ladă cu marmeladă încă nealterată şi nişte foarfece pe care Fărcaş le-a luat, gândindu-se că poate le va folosi pe drum.
    În zilele ce au urmat, Macidon s-a mai înzdrăvenit, astfel că bărbații au părăsit via, lăsând-o în urmă, intrând de-acum pe teritoriul țării lor.
    Cu ajutorul oamenilor milostivi, pe jos, în câte o căruță, au reuşit după alte câteva săptămâni să ajungă în satul Dumitra, la câțiva zeci de kilometri de casă.
  • S-a înserat, suntem obosiți, nu mai putem înainta. Trebuie să ne găsim un loc pe aici să ne odihnim…se gândea Fărcaş.
  • Cunosc eu pe cineva, a spus Ştefan a’ Bubuțanului. Am o vară măritată aici….

Cu precauție, au ajuns la casa femeii.

  • Măriucă! Măriucă! Eşti acasă?!
  • Cine-i acolo?! se auzi o voce dinăuntru.
  • Măriucă, sunt eu, vărul tău, Ştefan, din Rebrişoara…
    După scurt timp, se auzi zăvorul, iar femeia se ivi în deschizătura uşii.
  • Suntem cinci, Măriucă, venim de pe front…
  • Intrați repede!
    Femeia, văzându-şi vărul, l-a îmbrățişat şi a început să plângă:
  • Doamne, Ştefane, bine că eşti viu! Că eu vai şi amar de mine am ajuns!
  • Da’ unde-i omu’ tău? a întrebat-o Ştefan.
  • Omu’ meu s-a prăpădit acum doi ani, de inimă a murit şi am rămas cu cinci colii! Şi Pavel, copilu’ cel mare a murit şi el! Numai eu sunt de vină!

Femeia le-a dat să mănânce mămăligă cu lapte de capră şi în timp ce bărbații se bucurau de mâncare, Măriuca le povestea:
-Ştefane, tu l-ai ştiut pe Pavel, copilu’ meu cel mare, el de mic a fost mai răuț…şi eu îl mai altoiam din când în când, că odată a văzut polițistul de aici, din sat, şi mi-a zis: ” Nu-l mai bate, femeie!” şi eu i-am spus polițistului: „Domnule, mai bine îl bat eu acum şi plângi dumneata, decât să-l bați dumneata mai târziu şi să plâng eu!”…aşa i-am zis…Şi Pavel a crescut şi s-a mai cumințit, dar tot mai făcea câte o boacănă.

Şi femeia continua să plângă, incât bărbaților li s-a făcut milă de ea…
– Şi într-o seară, după ce a murit omu’ meu, s-a dus Pavel într-o şezătoare, că îi plăcea lui o copilă, şi fără să vrea, Pavel i-a aprins fuiorul de cânepă şi furca de pe care copila torcea. De la țigara lui Pavel s-a aprins şi ea tare s-a supărat! Pavel a venit acasă şi a luat din pod unde aveam eu puse un fuior şi o furcă şi i le-a dat fetei…Mie nu mi-a spus nimic! După o vreme am văzut că îmi lipsesc, dar oricât i-am întrebat, niciunul nu a recunoscut că le-ar fi luat, aşa că eu am fost convinsă că e vorba de vreun hoț, şi m-am dus la biserică şi am dat afurisenie( blestem), să îl pedepsească Dumnezeu pe hoț. Şi peste două săptămâni Pavel al meu a murit! Eu l-am omorât, Ştefane, eu l-am omorât, oameni buni, cu afurisenia de la biserică!!!

  • Nu mai plânge, Măriucă, nu a murit el din cauza ta, a murit că a fost bolnav…din cauza asta a murit!
    Femeia s-a mai liniştit, le-a adus dintr-o ladă haine țărăneşti şi le-a spus:
  • Când se crapă de ziuă, vă îmbrăcați şi o luați peste deal, spre Prislop, ca să nu vă întâlniți cu nemții… Au plecat bărbații spre Prislop.
  • Ajung acasă, se bucura Pop Vasile. Ajung acasă! Doamne ajută-mă să îi găsesc pe toți sănătoşi!
    Când au ajuns în Prislop, era linişte, o linişte apăsătoare, iar tânărul a intrat singur într-o măcelărie care era a unchiului său. Cu precauție, băiatul a intrat în curte, dar nu se simțea nici o mişcare. A deschis încet uşa măcelăriei pe care nu era lacăt şi când a păşit înăuntru a dat cu ochii de un neamț tânăr ca şi el, cu puşca ațintită spre uşă. Neamțul părea tare speriat!
    -Te rog, nu trage! i-a spus neamțul în limba lui, iar Pop l-a înțeles.
  • Nu îți fac nici un rău, a mai adăugat el.
    Din buzunarul de la piept a scos două fotografii: una cu părinții şi cealaltă cu iubita şi i-a spus cu ochii în lacrimi:
  • Vreau să ajung acasă, în Germania, m-am săturat de blestematul ăsta de război, sunt tânăr, vreau să trăiesc! Mi-e aşa de dor de ai mei…
    Pop Vasile înțelegea pe deplin prin ce trece tânărul din fața lui…Nu au folosit nici unul armele. Neamțul s-a rătăcit de compania lui, rămânând în urmă…

Pop l-a ajutat să iasă cu bine din sat şi se gândea în sinea lui că poate războiul nu a stins toată onestitatea din oameni…
Din Prislop, unde l-au lăsat pe tânar acasă, rebrişorenii nu mai aveau mult şi ajungeau şi ei!

Femeia lui Ion Fărcaş cu copilul ei, erau în odaia cu sobă. Raveca făcea o mămăligă. Copilul care abia învățase să meargă, s-a desprins de pat, s-a prins cu mânuțele de piciorul mesei, apoi, cu paşi nesiguri s-a îndreptat spre uşa de la intrare, zicând:

  • Ai, tată, tată!

În mai puțin de o oră, Ion Fărcaş a deschis acea uşă!
După mulți ani în care tânărul din Prislop s-a transformat într-un bărbat în toată firea, un neamț l-a căutat! Era acelaşi neamț pe care l-a cruțat! A venit în Romania doar pentru a-l întâlni pe cel care i-a dat şansa să-şi continue viața! Drept recunoştință, neamțul i-a adus în dar o combină agricolă nou-nouță şi multe alte unelte si maşinării trebuincioase muncii în agricultură. Au ținut legătura toată viața!

Războiul nu e al celor buni, cinstiți şi drepți!

Păcat că aceştia sunt trimişi să moară pentru orgoliile demente ale câtorva indivizi.

Când vizionăm un film sau citim o carte care tratează astfel de subiecte, suntem sub imperiul convingerii că acțiunea ar putea să fie pură ficțiune, că se fabulează, pentru ca efectul să fie cât mai surprinzător. Însă atunci cănd cineva apropiat ție, credibil şi onest, îți confirmă prin viu grai că a fost martor şi participant la astfel de evenimente, atunci implicarea afectivă este infinit mai mare, iar emoțiile şi trăirile mult mai puternice.

Astfel de emoții m-au încercat pe mine, copil fiind şi auzind aceste poveşti reale.

Ca dovadă că ceea ce v-am relatat nu e plăsmuire, stau foarfecele pe care Ion Fărcaş le-a adus cu el şi pe care mama le-a păstrat.

…..CINSTE ANONIMILOR CARE AU SĂVÂRŞIT FAPTE EROICE, FĂRĂ A FI VREODATĂ RĂSPLĂTIȚI!……..

Related Articles

Leave a Comment