Acasa Istorie Pagini din istoria uitată a Țării Năsăudului: Astăzi, despre cetatea uitată a Rodnei

Pagini din istoria uitată a Țării Năsăudului: Astăzi, despre cetatea uitată a Rodnei

Publicat de Radu SÎRBU

Când spui cetatea Rodnei, gândul te duce instinctiv la ruinele din preajma vechii biserici din centrul localității, însă mai nimeni nu știe că partea vestică a secularei așezări, pe locul numit chiar Cetate, (pe dealul din partea stângă, după ce treci calea ferată de la intrarea în comună dinspre Anieș) a fost străjuită de un castru, foarte probabil construit de romani și ulterior lărgită ca cetate în toată regula, despre care ne oferă amănunte peste timp istoricul academician și pionier al cercetărilor arheologice în ținutul Năsăudului – Iulian Marțian ( (n. 23 iunie 1867, Mintiu, Bistrița-Năsăud – d. 26 octombrie 1937, Mintiu) . Descrierea a fost publicată în numărul 4 al primei serii a ”Arhivei Someșene”, din 1926, ea oferindu-ne dimensiunea corectă a incintei de zid, o acropolă ca loc de refugiu şi de rezistenţă pentru cazuri de nevoie.

De la comiții Rotho și Henricus cetire
Izvorul de la care a plecat Iulian Marțian în cercetarea sa a fost textul unui act, dat în Rodna la anul 1268, prin care se face menţiune de un castra, spunându-se anume că comitele Rotho a vândut comitelui Henricus, între altele: un turn de piatră şi o casă de lemn lângă turn, un conac înconjurat cu zid şi toţi agri sub castru.
”Nu putem să ne îndoim nici în datele cuprinse în acest document din motivul că de fapt există, în apropierea Rodnei de astăzi, pe locul numit Cetate, situat la periferia vechiului oraş, ruinele respectabile ale unui castru din antichitate. Valoarea acestui castru şi rostul lui din consideraţiuni strategice, ne sunt date de resturile ce s’au mai conservat din el și conformația redată de schiţa (n.r. vezi foto) realizată de domnul S. Vasicek, inginer-şef la minele statului din Rodna-Veche.

Accesul la bazinul in care este situat oraşul Rodna, dinspre vest pe valea Someşului mare în sus, îl stăpâneşte – în ultima etapă – defileul de la confluenţa râului Anieş, cuprins între panta piezişă a Măgurii-caselor, dinspre sud, şi un mic platou, în care se termină coama de deal ce coboară din muntele Saca, dinspre nord. Importanţa acestui defileu, în cazul unui pericol din vest, pentru oraşul Rodna este evidentă, fiindcă el nu poate fi înconjurat din cauza obstacolului pe care îl pun munţii înalţi din împrejurimea lui. Deci pentru a utiliza avantajele oferite de formaţiunea terenului s’au ridicat, încă în vechime, în scopul de a stăpâni acest defileu, o serie de fortificaţii în culmea Măgurii-caselor, unde urmele lor se mai pot cunoaşte. De altă parte, s’a fortificat pe ţărmul drept al Someşului, culmea dealului înalt, izolat de împrejurime şi împrejmuit de pante prăpăstioase, care se ridică la o înălţime de peste 250 m. deasupra nivelului văii, construindu-se aici, tot pe vremuri imemoriale, o puternică cetate.

Teritorul din culmea aceasta, utilizat în scopul construirei cetăţii, este chiar dunga dealului, în lungime de 350 m. pe o lăţime care diferă între 25 şi 45 m. În cadrele acestor dimensiuni s’au ridicat cu multă măiestrie şi pricepere părţile cari constituie complexul cetăţii în conformitate cu cerinţele arhitecturei progresate. În prezent resturile clădirilor cetăţii sunt căzute în ruină şi pretutindeni acoperite de pădure, tufişe, iarbă, frunze uscate şi mușchiu, astfel încât abia se pot observa la suprafaţă.
Examinând cu de-amănuntul teritoriul acoperit de ruine mai mari şi mai mici, liniare şj circulare, în măsura ce ni-o permite desimea vegetaţiei, constatăm înainte de toate că materialul întrebuinţat pentru construirea acestor zidiri este omogen şi prezintă, piatră brută de andezit şi ciment din nisip cu var, materialuri ce nu se găsesc nici în solul nici în subsolul acestui teritoriu, semn că ele au fost transportate de aiurea la acest loc”, prezintă Iulian Marțian.

Descrierea, amănunțită
Potrivit academicianului Marțian, la interiorul cetăţii duce o singură intrare situată în partea din nord a dealului, unde panta este mai domoală, deci culmea mai uşor accesibilă. ”Spaţiul din preajma porţii, continuarea intervalului dintre incintă şi şanţ – numit în arhitectură pomerium – se lărgeşte la acest loc în forma corespunzătoare cerinţelor. Poarta intrării pare că a fost situată pe intervalul ce se poate distinge între bastionul No. 10 şi No. 11. Existenţa ei la acest loc rezultă şi din situaţia asimetrică a acestor două bastioane dispuse în acest chip în bazele prescripţiunilor arhitectonice. Fiind partea aceasta a cetăţii dela natură cea mai slabă, iar din cauza intrării situate tot aci şi cea mai primejduită, urmează că era şi cea mai bine fortificată şi mai rezistentă. Cu deosebire, îndeplinea un rol de mare importantă aci bastionul No. 10 ale cărui resturi se ridică la o înălţime neobişnuită, dacă nu cumva formaţia naturală a solului de la bazele lui a fost la acel loc mai ridicată.

Resturile incintei prezintă îngrămădiri liniare de pietri şi ciment a căror suprafaţă simetrică ne face impresia că zidurile ei au fost distruse în mod sistematic. Plecând înainte de la bastionul No. 10, din preajma intrării, linia resturilor incintei ne duce paralel cu marginea platoului dinspre Anieş până in colţul din sud al cetăţii, la ruinele turnului No. I: pe această linie au fost intercalate în corpul incintei opt turnuri (No. 1 şi No. 3—No. 9) ale căror ruine se găsesc la intervale cari diferă între 25 şi 40 m. Scopul acestor turnuri era de a potenţa forţa de rezistenţă a incintei, iar forma şi dimensiunile lor erau diferite, precum resturile lor nu se aseamănă în mărime şi extensiune. Unghiul ascuţit al incintei Ia încheierea acestui front dinspre sud este cuprins într-un puternic turn rotund No. 1. Dela acest turn îndărăt linia resturilor incintei urmează mărginea din est a platoului până la bastionul No. 11 unde se termină. La frontul acesta nu a existat decât o singură fortificaţie ale cărei resturi de formă pătrată se văd la mijlocul lui. Circomferenţa incintei întregi prezintă un poligon neregulat de formă lungăreaţă şi măsoară 530 m.

Pe interiorul incintei şi adecă în partea opusă intrării se găseşte donjonul (fortificaţia de ultim refugiu) No 2, în consonanţă cu prescripţiiinile arhitecturei. Resturile lui par mai bine conservate dintre toate bastioanele şi turnurile cetăţii, probabil din cauză că a fost mai bine zidit. Între bastionul No. 10 şi turnul No. 9 se văd resturi de zidiri extinse pe o lungime de circa 50 m. și în lăţime de circa 15 m., cari aparţin probabil edificiului ce cuprindea Camenata (locuinţa) şi bucătăriile garnizoanei cu accesoriile lor No. 16. La locul indicat cu No. 13 se găseşte o dolină, unde credem că a fost fântâna ori cisterna cetăţii. În prezent fundul dolinei nu este accesibil fiindcă la acel loc sunt îngrămădite multe lemne, în scopul de a feri vitele să cază înlăuntru. Ţăranii din împrejurime spun că la acest loc se găseşte o scară, tăiată în stânca naturală, care duce până în Someş.

La o distanţă medie de circa 10 m. de la baza zidului incintei, pe frontul dinspre, vest al cetăţii, se văd urmele unui şanţ, care duce paralel cu incinta şi înconjurând în formă de semicerc partea ei dinspre sud se duplică, precum se vede din schiţa acluză la No. 14. Scopul şanţului era, pe de o parte să potenţeze forţa de rezistenţă a frontului din vest, iar de altă parte ca în caz de nevoie să dispună dea lungul lui un al doilea şir de arcaşi pentru de a dubla numărul celor postaţi la crenelurile bastioanelor, ale turnurilor şi ale incintei. Dar în cazul prezent şanţul mai avea şi menirea specială să stăpânească drumul de circulaţie dintre cetate şi platoul de la baza ei, care ducea paralel la distanţă de c. 30 m, identificat în schiță sub No. 15.

Pentru stăpânirea nemijlocită a şoselei care pe acele vremuri ducea peste platoul situat între Someş şi cetate, era nevoie de o fortificaţie specială, de un castrum inferius, care s’a ridicat la acest loc în dimensiuni corespunzătoare cu destinaţia lui. Resturile acestei construcţii, de forma unui uriaş tumul din piese brute de andezit şi ciment, se ridică lângă drumul de câmp ce coboară în vale, la izvorul de apă minerală.

De încheiere, notăm că nici pe interiorul cetăţii, la suprafaţa ruinelor, precum nici în împrejurime, la pantele dealului, nicăieri nu se observă vreun fragment de cărămidă, de ţiglă ori de altă ceramică”, se arată în studiul lui Iulian Marțian. Practic, cercetarea acestuia a avut loc cu circa un secol în urmă, la ora actuală doar arheologii putând reda posterității ruinele cetății uitate a Rodnei.

Related Articles

Leave a Comment