Home » Când viața bate filmul – o nouă poveste impresionantă de viață semnată de Domnița Ganea, corespondent Mesager24.ro în SUA

Când viața bate filmul – o nouă poveste impresionantă de viață semnată de Domnița Ganea, corespondent Mesager24.ro în SUA

Publicat de Radu SÎRBU
781 Vizualizari

Până înainte de pandemie obişnuiam să umblu zilnic pe jos pe distanțe relativ mari – 8-10 km, uneori chiar mai mult, şi locul meu de repaus era Parcul Harlem de aici, din Chicago. Acolo mă aşezam pe o bancă, de obicei aceeaşi, şi mă odihneam vreo 30 de minute, apoi mă întorceam spre casă.

Pe banca din fața mea venea adesea o femeie la vreo 35-37 de ani, robustă, păr blond natural, ochi albaştri care păreau plini de o tristețe ascunsă în spatele unui zâmbet aşezat oarecum straniu pe față. Nu am legat niciodată un dialog, iar intuiția îmi spunea că nu e de-a locului, ca şi mine dealtfel, până într-o zi când am vorbit în limba română la telefon. După ce mi-am încheiat conversația, femeia m-a intrebat într-un grai moldovenesc:

 – Sânteți româncă? Mă iertați că îndrăznesc…

 – Da, sunt din România,  i-am răspuns

 – Eu sânt din Republica Moldova…

 – Eşti demult aici, ai familie? o întreb

 – Sânt, doamnă, de aproape 8 ani…numele meu e Galina.

 – Eu sunt Domnița…

 – Mă bucur că v-am întâlnit…am o familie, dar e acolo, în Moldova…ați auzit de localitatea Bălți? Aproape de Bălți, acolo e casa mea.

 Galina caută ceva în buzunarul de la haina de ploaie pe care o ținea pe genunchi, şi scoate un carnețel, iar din el o fotografie. Mi-o arată şi în ea pot să văd un bărbat cu o constituție foarte fragilă, care m-a dus cu gândul la înfățişarea lui Bacovia, şi doi copii: un băiețel de nici doi ani şi o fetiță de aproximativ cinci ani, cu trăsăturile mamei sale.

 – Şi cum se face că nu sunt cu tine, aici?

 – Of, doamnă, e o poveste lungă şi grea pentru mine, răspunde Galina şi capul îi cade a neputință în piept,  iar ochii fixează ceva inexistent în fața ei.

 – Am plecat fiindcă nu am avut de ales. Soțul meu s-a îmbolnăvit de TBC şi am ajuns să nu mai avem cu ce să ne ducem zilele…

 S-a oprit din a-mi povesti, a mai privit încă o dată fotografia destul de veche, apoi a băgat-o înapoi în buzunarul hainei ei de ploaie.

 Îi spun:

 – Ştiam că din Republica Moldova e aproape imposibil să ajungi aici…

 – Eu am învins imposibilul…

În momentul când a spus asta, Galina şi-a strâns pumnii într-un gest masculin, până când aceştia şi-au schimbat culoarea.

 – Nu vă plictisesc cu poveştile mele?

 – Deloc! Dacă îți face bine poți să îmi spui tot ce vrei…

 – Cum ziceam, am fost nevoită să îi părăsesc pentru a putea să supraviețuim…Am aflat de la cineva din Bălți despre un bărbat, rus de origine, din Chişinău, care rezolva pe căi nu tocmai legale, acte pentru a putea părăsi Moldova…mă gândesc că nu e bine că spun toate acestea, dar am sufletul atât de plin! Şi sunt atât de singură…toți aceşti opt ani am fost singură cu gândurile mele.

 Şi după ce am vorbit cu acel bărbat, a început aventura mea! Pentru suma de 8.000 de dolari, bani care urma să îi dau când ajungeam aici, din ce câştigam, mi-a făcut acte false şi a pus la punct detaliile călătoriei…nu ştiu de ce vă spun toate astea! Îmi inspirați incredere…şi mai cred că sunteți un om bun…

 – Mulțumesc! Sunt şi eu un om…atât.

 – Aşa că, a continuat Galina, a început istoria mea! Dvs. cum ați ajuns aici? mă întrabă.

 – Eu am venit pe căi legale…nu există nimic nemaipomenit în povestea mea…

 – Tare bine pentru dvs., îmi spune zâmbind scurt.

Şi cum vă spuneam, cu o altă identitate, am ajuns prima dată în Spania…acolo ne-a preluat un necunoscut, de altfel, nici o călăuză nu ne era cunoscută…eram 12 persoane în aceeaşi situație. Ne-a dus pe o plantație de vie şi ne-a ținut acolo mai bine de două săptămâni, în nişte condiții greu de imaginat! Era pe timpul când se culegea via. Ne-a pus la lucru…asta nu era rău pentru mine, sunt obişnuită să muncesc, aşa m-am deşteptat pe lume, muncind…

 Ochii i s-au întunecat şi a făcut din nou o pauză, apoi a continuat:

 – Până a fost omul meu sănătos, ne-am descurcat cu mult-puțin, cât aveam…dar boala asta blestemată l-a vlăguit…

Acolo, în Spania, am dormit într-un grajd, venea omul acela de două ori pe săptămână cu o camionetă şi ne aducea bidoane cu apă şi mâncare. Foarte puțină- conserve, pâine …Nu aveai cum să te speli decât  pe mâini şi față, pentru că apa era doar pentru băut. Când am pornit de acasă aveam 112 kg!

 – Nemaipomenit! Acum, nu cred că ai 70!

 – Ba am, 71…Şi ne-a muncit acolo o vreme, apoi într-o noapte ne-a urcat într-un microbuz şi ne-a dus la aeroport. Nu am aflat niciodată unde era acea vie…actele noastre erau ca fiind ale unor turişti din Europa, nu vreau să spun din ce țară, care mergeau în excursie în America de Sud…deşi noi nu prea arătam a turişti…În tot acest timp, nu am avut voie să luăm legătura cu niciun cunoscut, sub nici o formă. Şi îmi era un dor cumplit de copiii mei cei mici…poza pe care v-am arătat-o e de atunci…doar ea mi-a rămas din călătorie…

După vreo zece ore de zbor, am ajuns în Brazilia. Acolo ne-au preluat doi bărbați, păreau localnici, şi ne-au dus într-o pădure, într-un fel de colibă părăsită, ne-au lăsat acolo cu ceva de mâncare,  biscuiți, apă, dar era in apropiere o resursă de apă…şi ne-au spus să nu ne mişcăm de acolo, că o să ne preia cineva, nu se ştia nici când, nici unde urma să mergem.

 A trecut demult jumătatea mea de oră de odihnă, dar nu îndrăzneam şi nici nu mă înduram să o întrerup pe Galina, care îşi urma firul poveştii.

 – Am stat în coliba aceea alte două săptămâni, timp în care nu a venit nimeni! Unii dintre noi au început să dispere, spunând că probabil am fost abandonați. Când nu mai credeam că vom pleca de acolo, au venit alți bărbați, tot doi, care ne-au dus la aeroport şi de acolo am ajuns în Mexic. Oboseala şi toată nesiguranța, au generat certuri în grup, potolite cu amenințarea cu pistolul a unei călăuze şi care ne-a declarat că ne abandonează în pustietatea unde am ajuns! După aproape o noapte de mers pe jos, prin locuri neumblate, uneia dintre femei i s-a făcut rău, nemaifiind în stare să continue drumul. Toți ceilalți am improvizat o targă şi astfel am dus-o rând pe rând, pentru că cel care conducea grupul nu părea să aibă milă. Şi în gândul meu mă rugam la ai mei, cei lăsați acasă, nu la Dumnezeu,  mă rugam lor să reziste pentru ca eu să am un motiv adevărat să pot continua toată acea nebunie…fiindcă dacă ei nu ar fi fost, m-aş fi dat bătută…Spre dimineață, femeii bolnave i-a mai revenit suflul, iar nouă ni s-a spus că suntem aproape de granița cu SUA, şi dacă reuşim să trecem cu bine, totul e ca şi rezolvat.

Am aşteptat o zi întreagă în nişte şanțuri, până s-a făcut iar noapte ca să putem să ajungem „Dincolo”…Şi am trecut, timorați de spaimă, epuizați de drum, nesomn, nemâncare! Am ajuns pe „Pământul Făgăduinței”…Alți bărbați ne-au transportat întreaga noapte ce a urmat, într-un oraş, nu ştiu unde, de acolo ne-au preluat alții, ne-au dat câte un sandviş şi apă şi călătoria a continuat până pe undeva, prin California.  Ne-au lăsat la un motel sărăcăcios, unde urma să ne plătim fiecare cazarea. Cel care ne-a aranjat călătoria ne-a transmis că de acolo suntem pe cont propriu! Ne-a dat nişte numere de conturi bancare, unde urma să trimitem banii pe care îi datoram, 10.000 de dolari, nu 8.000, pentru că, spunea el, lucrurile au fost mai complicate decât s-a preconizat inițial. Nu ne-a explicat însă la ce complicații făcea referire. Dar cel mai important lucru era să trimitem lunar şi la timp câte o rată din datorie, timp de doi ani,  dacă vrem ca celor rămaşi acasă şi chiar şi nouă, să nu ni se întâmple vreo nenorocire!

 – Nemaipomenit! exclam! Ce plan simplu şi mârşav!

 -Da, doamnă! Acum fiecare se gândea cu disperare cum să găsească de lucru, pentru că după primele două luni, trebuia să începem să trimitem banii!

 Ne-am despărțit, fiecare plecând de la acel motel, după ce am plătit cazarea. Eu aveam 300 de dolari, cu ăştia am plecat de acasă, iar după ce am plătit acolo, aproape că nu mai aveam nimic! Dar poate, în tot nenorocul meu, am avut şi puțin noroc…Înainte să plec de la motel, am făcut o baie zdravănă, m-am schimbat în singurul meu trening pe care l-am cărat de la început după mine, dar încălțăminte nu aveam, decât cea scâlciată din picioare, şi nu îmi permiteam să îmi cumpăr …Am întrebat în stânga şi în dreapta, în engleza mea stricată, dacă nu ar fi un loc de muncă pe undeva, însă oamenii păreau ostili cu străinii. Într-un final, o fată care vindea la un fast food, mi-a spus că aş avea şanse mai mari să găsesc de lucru într-un oraş, la vreo 200 de mile de acolo…Cum nu aveam bani, am pornit pe jos spre locul acela, făcând autostopul…Rar am găsit şi pe distanțe mici, pe cineva dispus să ia o străină în maşină. Abia a doua zi am ajuns. În noaptea ce a urmat am umblat pe străzi şi am dormit sub un pod. Dimineața, când magazinele s-au deschis, am intrat într-un Walmart şi am făcut ceva de care nu mă credeam în stare! Am furat o pereche de tenişi…i-am încălțat, i-am pus pe ai mei cei rupți în cutie şi i-am lăsat acolo, în raft. Apoi am mâncat nişte dulciuri pe ascuns…nu m-au prins, dar eram atât de speriată pentru că ştiam că dacă mă prind i-am nenorocit pe ai mei! Trei zile şi trei nopti am dormit la marginea unei păduri şi nu am mai mâncat nimic! A treia zi am dat acolo peste un raton mort…să nu mă disprețuiți pentru asta! Am mâncat părti din el, după ce l-am prăjit! Apoi mi s-a făcut rău şi alte trei zile nu m-am mişcat de acolo…când mi-am mai revenit, m-am târât cum am putut până la o biserică. În curtea bisericii era o femeie care trebăluia ceva. Am întrebat-o dacă nu îmi poate da ceva de lucru şi puțină mâncare…M-a privit lung şi m-a întrebat ce limbă vorbesc şi de unde vin…

 -Sunt de departe…poate ați auzit de Republica Moldova…

 – Ai nimerit tot peste o româncă! mi-a spus într-o română curată. Hai să vedem ce putem face pentru tine!

Şi am rămas acolo, preotul mi-a oferit un adăpost şi de lucru la cantina pentru săraci a bisericii. Nu primeam prea mulți bani, dar eu puneam totul deoparte să pot să trimit acasă şi să plătesc datoria. Patru ani am stat acolo, pe lângă biserica aceea, acasă trimeteam bani prin WU, şi doar la telefon vorbeam cu ai mei, pentru că nu aveau nici măcar un telefon, mergeau la un vecin care avea unul fix, şi vorbeam …Doamnă, după un timp am început să uit cum arată! Noapte de noapte încercam să-mi impun să-i visez, să mă simt cumva aproape de ei…mă consolam cu ideea că din puținul pe care îl trimit, puteau să trăiască! Datoria mi-o plăteam lună de lună cum mi s-a spus…

 – Dar, autoritățile nu au dat peste tine niciodată?!

 – Nu, doamnă! În toți anii aceştia m-am ferit de probleme şi am fost singură mai tot timpul…ştiți ce greu e?! După patru ani, preotul s-a stins, iar cantina s-a desființat şi nu mai aveam ce să fac acolo. O colegă de muncă mi-a dat adresa unei bătrâne  din Chicago, care avea nevoie de o femeie in casă. Aşa am ajuns aici! E tare fericită cu mine Allie…şi eu cu ea! E o femeie minunată, dar nu are pe nimeni. Ştiți ce a făcut? Demersuri să mă înfieze! Are o casă  pe care vrea să mi-o lase mie…Acum îi văd pe ai mei prin intermediul internetului, dar pentru Saşa, cel mic, sunt o străină! Are acum aproape zece ani…şi fata mea, Olga, a făcut 13 ani…Am ratat totul! Am ratat privilegiul de a le fi mamă! Iar Olga are nevoie de sfaturile mamei. Pentru că e mare şi au inceput băieții să o curteze…si eu nu sunt să i le dau! Sunt mama din computer care trimite bani! Asta sunt!

 Bătrâna vrea să facă demersuri pentru a-i aduce aici. Dar ştiți cum sunt legile emigrării …Pentru ce toată zbaterea, doamnă?! Ce rău am făcut să merit „puşcăria” în libertate? Dar nădăjduiesc că va fi bine de acum!

 – Ştiu cum e să fii departe de cei dragi, Galina…si eu am stat fără ei anumite perioade de timp…Sper să ne mai vedem şi să îmi dai veşti bune! Uite numărul meu de telefon. Dacă vreodata simți nevoia, sună-mă!

 Galina nu m-a sunat niciodată. La puțin timp după întâlnirea cu ea, m-am mutat din zonă, apoi a venit pandemia, şi nu am mai ajuns în Parcul Harlem.

 Adesea viața mă face să o rătăcesc pe Galina printre întâmplări şi gânduri, dar tot de atâtea ori mi-o reamintesc pe femeia aceea robustă, călită de cursul vieții, femeia cu ochii senini, deşi cerul ei era întunecat de tot ce i-a oferit viața…Mi-ar plăcea să ştiu că e în Chicago cu toți ai ei, că au o viață bună, după toate zbaterile şi neputințele lor.

 Cine nu a trăit niciodată pe pământ străin, nu poate să ştie ce e în sufletul unor oameni precum Galina. De aceea nu trebuie  judecați, doar ascultați cu atenție…poate învățăm cu toții ceva din povestea ei.

   Domnița GANEA,  Chicago, 8 februarie 2022

STIRI - NOUTATI SIMILARE

1 Comentariu

Mihaese Maria 11 februarie 2022 - 16:35

Frumoasa poveste,frumoasa prezentare de.parca erai alăturea de ele,în parc.

Raspunde

Leave a Comment

* Prin postarea comentariului sunteti de acord cu stocarea detaliilor pe site-ul nostru.
* Comentariile vor fi moderate de un administator inainte de a fi postate si publicate pe site.

Acest website foloseste "cookies" pentru a imbunatatii calitatea si experienta de navigare! Am înțeles | Accept Vezi ce sunt "cookies"