Când spui Cetatea Rodnei, gândul te duce instinctiv la ruinele din preajma vechii biserici din centrul localității, însă mai nimeni nu știe că partea vestica a secularei așezări, pe locul numit chiar Cetate (pe dealul din partea stăngă, după ce treci calea ferata de la intrarea în Rodna dinspre Anies), a fost străjuită de un castru, foarte probabil construit de romani, și ulterior lărgită că cetate în toată regula, despre care ne oferă amănunte peste timp istoricul academician și pionier al cercetărilor arheologice în ținutul Nasaudului Iulian Marțian (n. 23 iunie 1867, Mintiu – d. 26 octombrie 1937, Mintiu). Descrierea a fost publicata în numărul 4 al primei serii a „Arhivei Someșene”, din 1926, oferindu-ne dimensiunea corecta a incintei de zid, o acropola loc de refugiu și de rezistenta pentru cazuri de nevoie.
De la comiții Rotho și Henricus cetire
Izvorul de la care a plecat Iulian Marțian în cercetarea să a fost textul unui act, dat în Rodna la anul 1268, în care se menționează un castru, spunandu-se că un comite, Rotho, a vândut comitelui Henricus, între altele: un turn de piatra și o casa de lemn lângă turn, un conac înconjurat cu zid și „toți agri sub castru”.
„Nu putem să ne îndoim nici în datele cuprinse în acest document din motivul că de fapt exista, în apropierea Rodnei de astăzi, pe locul numit Cetate, situat la periferia vechiului oraș, ruinele respectabile ale unui castru din antichitate. Valoarea acestui castru și rostul lui din considerațiuni strategice ne sunt date de resturile ce s-au mai conservat din el și conformația redata de schiță (n.r. vezi foto) realizata de domnul S. Vasicek, inginer-șef la minele statului din Rodna-Veche. Accesul la bazinul în care este situat orașul Rodna, dinspre vest pe valea Somesului mare în sus, îl stăpânește – în ultima etapa – defileul de la confluenta răului Anieș, cuprins intre panta piezișă a Măgurii-caselor, dinspre sud, și un mic platou, în care se termina coama de deal ce coboară din muntele Saca, dinspre nord. Importanta acestui defileu, în cazul unui pericol din vest, pentru orașul Rodna este evidenta, fiindcă el nu poate fi înconjurat din cauza obstacolului pe care îl pun munții înalți din împrejurimea lui. Deci pentru a utiliza avantajele oferite de formațiunea terenului s-au ridicat, încă în vechime, în scopul de a stăpâni acest defileu, o serie de fortificații în culmea Măgurii-caselor, unde urmele lor se mai pot cunoaște. De alta parte, s-a fortificat pe țărmul drept al Someșului culmea dealului înalt, izolat de împrejurime și împrejmuit de pante prăpăstioase, care se ridica la o înălțime de peste 250 m deasupra nivelului văii, construindu-se aici, tot pe vremuri imemoriale, o puternica cetate. (…) Examinând cu de-amănuntul teritoriul acoperit de ruine mai mari și mai mici, liniare și circulare, în măsură ce ni-o permite desimea vegetației, constatam înainte de toate că materialul întrebuințat pentru construirea acestor zidiri este omogen și prezinta piatra bruta de andezit și ciment din nisip cu var, materialuri ce nu se găsesc nici în solul, nici în subsolul acestui teritoriu, semn că ele au fost transportate de aiurea la acest loc”, prezinta Iulian Marțian.
Descrierea, amănunțită
Potrivit academicianului Marțian, spre interiorul cetății ducea o singura intrare, situata în partea din nord a dealului, unde panta este mai domoala, deci culmea, mai ușor accesibila.
„Spațiul din preajma porții, continuarea intervalului dintre incinta și sânt – numit în arhitectura pomerium – se lărgește la acest loc în forma corespunzătoare cerințelor. Poarta intrării pare că a fost situata pe intervalul ce se poate distinge intre bastionul No. 10 și No. 11. Existenta ei la acest loc rezulta și din situația asimetrica a acestor doua bastioane dispuse în acest chip în bazele prescriptiunilor arhitectonice. Fiind partea aceasta a cetății de la natura cea mai slaba, iar din cauza intrării situate tot aci și cea mai primejduita, urmează că era și cea mai bine fortificata și mai rezistenta. (…) Plecând înainte de la bastionul No. 10, din preajma intrării, linia resturilor incintei ne duce paralel cu marginea platoului dinspre Anies până în coltul din sud al cetății, la ruinele turnului No. I: pe aceasta linie au fost intercalate în corpul incintei opt turnuri (No. 1 și No. 3-No. 9) ale căror ruine se găsesc la intervale cari diferă intre 25 și 40 m. Scopul acestor turnuri era de a potenta forță de rezistenta a incintei, iar forma și dimensiunile lor erau diferite, precum resturile lor nu se aseamănă în mărime și extensiune. (…) Circomferenta incintei întregi prezinta un poligon neregulat de forma lungăreață și măsoară 530 m. Pe interiorul incintei și adecă în partea opusa intrării se găsește donjonul (fortificația de ultim refugiu) No 2, în consonanta cu prescriptiunile arhitecturei. Resturile lui par mai bine conservate dintre toate bastioanele și turnurile cetății, probabil din cauza că a fost mai bine zidit. (…) Pentru stăpânirea nemijlocita a șoselei care pe acele vremuri ducea peste platoul situat intre Someș și cetate, era nevoie de o fortificație speciala, de un castrum inferius, care s-a ridicat la acest loc în dimensiuni corespunzătoare cu destinația lui. (…) De încheiere, notam că nici pe interiorul cetății, la suprafață ruinelor, precum nici în împrejurime, la pantele dealului, nicăieri nu se observa vreun fragment de cărămidă, de tiglă ori de alta ceramica”, se arata în studiul lui Iulian Marțian.
Practic, cercetarea acestuia a avut loc cu circa un secol în urmă, la ora actuală doar arheologii putând reda posterității ruinele cetății uitate a Rodnei.
