Pe o arenă, spectatorii cântă la unison “You’ll never walk alone”. Fantastic! Este victorie, dar la fel este și la înfrângere, ei își susțin echipa favorită. Nu vei merge singură niciodată, noi suntem aici, alături de tine.
Oare când o să văd pe o arenă din România o asemenea manifestare a suporterilor? Mi-aș dori să fiu acolo, să pot participa la încurajarea echipei favorite.
Cândva, mergeam la meciurile unei echipe locale de fotbal, care avea destui suporteri, dar manifestările se rezumau la strigăte răzlețe, refulări, eventual câteva aplauze.
Acum câțiva ani, echipa locală de handbal promovează în ligă. Deși am fost și la meciuri în divizie, acum este altceva, o altă atmosferă. Există o galerie! Aceasta cântă, scandează, aplaudă. Au trecut câteva ediții de campionat, echipa de handbal are ambiții tot mai mari, dar și galeria evoluează. Ei sunt nelipsiți de la meciurile echipei, atât acasă, cât și în deplasare.
Mi-am dorit să-i cunosc mai bine pe acești frumoși nebuni, care se află alături de echipă la toate meciurile, la bine și la greu. Am fost alături de ei la un meci în deplasare, să-i cunosc mai bine, să aflu mai multe.

Ce înseamnă să fii suporter, să mergi în deplasare? Înseamnă să te trezești la ora 3, să mergi într-o parcare pentru a te întâlni cu ceilalți, pentru a confirma prezența. Apoi este drumul parcurs câteva ore cu un microbuz sau mașinile lor personale. Ajungi la destinație, iei un mic dejun sau prânz și … gata, mergi la sală, începe meciul. Echipele se află pe teren, galeria cânta, încurajează echipa favorită. Începe meciul, echipa noastră înscrie, dar și primește gol. Galeria cântă! Arbitrul ăla gras fluieră aiurea, în defavoarea echipei noastre. Nu-i nimic, mergem înainte. Echipa este condusă pe tabelă. Nicio problemă, ei cânta “Ole, ole, astăzi vrem victorie!”. Este tensiune pe teren, dar și în tribune. Galeria are obiectivul ei, nu stau să analizeze daca a fost 7 metri, dacă a fost o eliminare gratuită, cânta în continuare.
Este final de meci, echipa favorită câștigă, fericirea este cu atât mai mare. Jucătoarele vin să-i aplaude, să le mulțumească pentru încurajări. Aceasta este răsplata asteptată. Pentru momentele în care și ei sunt aplaudați, în care au satisfacția că au fost alături de echipă, merită să-și sacrifice o zi liberă, să meargă în deplasare.
Așteaptă la autocarul echipei, acum jucătoarele sunt atât de aproape, sunt ființe umane, ca oricare dintre noi, nu sunt vedetele pe care le vedem în poze. Ele le mulțumesc încă o dată, le zâmbesc.
Urmează întoarcerea spre casă, în curând va fi un alt meci.
Mi-am amintit de suporterii pe care îi admiram, la un alt joc de echipă, despre “nu vei merge niciodată singur”. Cum ar fi, dacă am cânta cu toții un refren a lui Idina Menzel, să se audă din pieptul a 3.000 de spectatori:
Let it go, let it go
I am one with the wind and sky
Let it go, let it go
You’ll never see me cry!
Let It Go!