Pe pagina de Facebook a Centrului Județean de Cultură Bistrița-Năsăud, atrage atenția în această lună poezia ”Un sat pierdut”, scrisă de poetul popular Grigore Silviu Guzu din Poiana Ilvei, o poezie ce exprimă tragismul la care au ajuns astăzi așezările rurale din România. Postarea este propusă de etnologul Emilia Ometiță.
Un sat pierdut
Se lasă noaptea peste sat
Și-o tăcere de mormânt
Curând sătenii s-au culcat
Și-auzi doar șuierat de vânt.
Stau porțile înzăvorâte
Și praful gros le-a încărcat
De mult nu au mai fost deschise
Căci mulți nu sunt sau au plecat.
De mult nu a mai fost prin sat
Vreo nuntă sau vreo sărbătoare
Din turlă clopotele bat
Mai rar la câte-o-nmormântare.
Bătrânii care mai trăiesc
În casele dărăpănate,
Cu jale plâng când se-ntâlnesc
Pe cei ce le-au plecat departe.
Și-aici a fost o altă lume,
Copiii veseli umpleau satul,
Dar nu știu, de nevoi sau cine,
I-au pus să părăsească locul.
La școala veche, geamuri sparte
Când treci pe drum se mai zăresc,
De mult stau porțile-ncuiate
Și spinii-n curte înfloresc.
Biserica ce altădată
Părea că nu e-ncăpătoare
Azi rar, când ea mai e călcată
De vreun bătrân, în sărbătoare.
Nici preot nu mai este-n sat
Prin alte locuri mai slujește,
Dar vine când este chemat
Ca să-i îngroape creștinește.
Când doi bătrâni se întâlnesc
Și stau pe bancă, la taifas,
Pe degete mai socotesc
Câți azi în sat au mai rămas.
S-a dus Ion, s-a dus și Floarea,
S-a dus și Mina lu Matei,
Curând noi vom primi chemarea,
Să mergem și noi după ei.
Doar Domnul știe cum va fi
Căci viața este trecătoare,
Copiii de-ar putea veni
Măcar acum, la-nmormântare!
