Orice s-ar spune, amintirile din copilărie sunt de neprețuit și reprezintă comori pe care un copil le adună până la maturitate, ajutându-l ajută în luarea multor decizii. Indiferent de ce s-ar spune, copilăria petrecută la sat îți oferă amintirile cele mai frumoase. Ai șansa să vezi de mic farmecul tradiției, al mâncării tradiționale, al obiceiurilor locale, al jocurilor împreună cu ceilalți copii. Este cazul prietenului nostru Vasile Tomi din Salva, pensionarul stabilit la Madrid, și care acum are timp să ne deșarte din ”traista cu povești” atmosfera satului de altădată. Se știe că Salva este una dintre cele mai reprezentative comune pentru ilustrarea perfectă a tradițiilor culturale din Țara Năsăudului. De aceea îi mulțumim lui Vasile Tomi că ține trează memoria meleagurilor năsăudene. Relatarea sa care are ca țintă felul cum era organizată viața culturală a obștii satului în urmă cu o jumătate de secol este fabuloasă pentru timpurile de astăzi.
Vasile Tomi
”Prin anul 1969, la „Festivalul Internațional de Folclor” din București, cinstea de a deschide Parada Portului a revenit călăreților din Salva, care au făcut mare senzație, culegând ropote de aplauze venite de la sutele de mii de oameni adunați pe străzile capitalei. Atunci vestiții călăreți sălăuani au strunit niște aprigi armăsari oferiți de o unitate militară bucureșteană.
Era o vreme când în localitatea Salva, lucra că și dascăl domnul George Androne, „a lu’ Pușuca din Zagra”, un mare coregraf, probabil unul dintre cei mai pricepuți din Ardealul acelor ani. Dragostea acestuia față de tradiții și de folclor, a făcut ca în vechea „sală de la Pod”, construită de muncitorii șantierului Salva – Vișeu, să se strângă o grămadă de localnici, sălauni frumoși și simpli. Așa au început primele repetiții ale „Nunții din Salva”, repetiții care mă atrăgeau că un magnet pentru a-mi admira părinții, pentru a-mi admiră iscusiții consăteni, pentru a le sorbi frumoasele povești întotdeauna presărate de glume.
Mireasă a fost Floarea Pop, a lu’ badea Anchidim Hărham, mire Ion Cleja, a lu’ Știopu Clejii, nănaș Ion Lari, a lu’ badea Chim Căpitanu, staroste badea Nelu a lu Cornilă, o adevărată fabrică de glume, un Tomazian al sălăuanilor, tatăl meu – Iliuțu lu’ Ciopec, a fost socru mare, o mână de oameni care au cucerit marile săli de spectacole, care au cucerit litoralul românesc.
Apoi a venit rândul „Trișcașilor din Salva”, cu badea Toma de pe Luncă, cu badea Simnion a Puicii din Valea Pleșului, cu badea Ionucu cantonierul, cu Mniculae a Puicii din Ciceră, cu badea Ion Căsariu – tatăl Mariei Peter, cu Mutu Ștefan – cel care îți rupea mână cad dădea noroc, cu Bârzu bătrânu, oameni simpli care nu făceau ceva deosebit ci transmiteau celor mai tineri ceea ce simțeau, ceea ce făceau zi de zi ca buni crescători de animale cărora zilnic le cântau la fluier. Acești oameni nu erau ai sălilor de spectacole, ci a manifestărilor din aer liber și de pe stadioane. Parcă acum îl aud pe profesorul Ion Țîmbulea cum, pe Stadionul Municipal din Cluj, alături Valeriu lu’ Țîpoc, „băteau” așa cum o fac câinii, alteori behăiau așa ca oile. Clopote, tălăngi, ciubere, udaci, găleți de lemn, goarnă, dar și vocea limpede a lu’ badea Văsălică a Iulienii.
Mulți dintre acești oameni au plecat pentru totdeauna, oameni care nu au știut de finanțări și proiecte, ci doar mândri și făloși că ceea ce fac este bine și frumos. Din păcate satul a început să-i dea uitării, amintindu-și de dânșii doar familile rămase în urmă lor, și câte „un nebun” care atunci când prinde momentul le răscolește trecutul, pentru simplu fapt, că cei mai tineri să nu uite.
Am folosit în mod intenționat poreclele sau ocările, ca un mod aparte de exprimare în satul românesc, o exprimare care niciodată nu este redată din răutate, ci doar ca un mod, unenori hilar, prin care se descelnea un sătean față de altul”.
