Radu SÎRBU

Reprezentativă pentru Țara Năsăudului este străvechea biserică greco-catolică din lemn cu hramul ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” ce dăinuiește încă în comuna Runcu Salvei. Construit în 1757, acest lăcaș de cult cu statut de monument istoric.

Biserica greco-catolică din lemn de la Runcu Salvei a pictată în mai multe etape: în 1760, 1784 și la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Pe boltă se află o reprezentare a lui Aron despre care cercetătorii afirmă că este un unicat în Europa. În picturi sunt îmbinate scene din Vechiul Testament, precum Cain și Abel, Izgonirea din Rai ș.a., cu reprezentarea unor pilde evanghelice, între care Femeia Samarineancă, Duminica Tomii, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Intrarea în Ierusalim, Învierea lui Lazăr, Judecata de Apoi.

Prin implicarea părintelui Claudiu Sorășan, sprijinit în demersul său notabil de către primarul Anchidim Pavelea, biserica greco-catolică din Runcu Salvei a fost reabilitată de către o echipă de profesioniști bucureșteni condusă de reputații restauratori Cornelia și Dinu Săvescu.

Toate operaţiunile de conservare-restaurare a suportului de lemn au drept scop conservarea şi consolidarea integrală a structurii ansamblului: suport, strat de grund şi culoare. S-a recurs inclusiv la o îndepărtare a fragmentelor degradate ireversibil, până la nivelul părţii sănătoase a lemnului. Consolidarea lemnului fragilizat a fost urmată de intervențiile de obturare a spaţiilor interstiţiale, a fisurilor şi completarea lacunelor din suport. În acest fel s-a creat o etanşeizare a spaţiului interior fără modificarea aspectului ansamblului, protejându-se astfel valoarea istorică şi estetică a picturilor murale.

Interesantul și ineditul aspect este relevat de istoricul academician năsăudean Iulian Marțian (1867 – 1937) în primul număr al prestigioasei reviste Arhiva Someșană, apărut la Năsăud în 1924. Potrivit lui Marțian, acum opt secole în Parva existau 12 gospodării iar prima invazie a tătarilor pe Valea Someșului i-a forțat pe săteni să caute crestele munților pentru a scăpa cu viață, chiar în ziua de Paști. Alături de fugari din Maieru și Sângeorz, părvenii au fost hăituiți de câinii tătarilor trimiși în recunoaștere. Din relatarea transmisă cu sfințenie de-a lungul vremii în comunitatea Parvei, aflăm și lucruri despre îmbrăcămintea cruzilor luptători mongoli care ne-au trecut prin foc și sabie meleagurile noastre: piei de lup înzorzonate cu clopoței de aramă, al căror clinchete îi…personalizau. Dar iată ce scria Iulian Marțian în acest sens:

”Primele date mai specificate despre Rodna le avem de pe timpul invaziunii mongolilor de la 1241, datorite canonicului Rogerius de la Oradea. Acest cronicar al secolului 13 ne spune că Rodna a fost un oraş bogat al Teutonilor unde erau minele de argint ale regelui şi în care locuia o mulţime nenumărată de oameni. El ne descrie apoi, pe scurt, cum a fost cucerit acest oraş de mongoli şi că judele Ariscald împreună cu 600 de oșteni a fost constrâns să se alăture hoardei mongolilor în cuceririle din interiorul țării.

Memoria incursiunii mongolilor s-a păstrat foarte vie, până în prezent, în poporul românesc din împrejurimea Rodnei și în toate satele se vorbeşte despre această catastrofă ca despre un eveniment din trecutul recent. La anul 1906, am notat următoarea tradiţie pe care mi-a comunicat-o ţăranul Ioan Rus din Parva: „Când au întrat Tătarii în țară, pe la Rodna, satul Parva nu avea decât 12 case. Era în ziua de Paşte, când veniră peste munte în satul nostru fugarii de Maieru şi de la Sângeorz cu vestea îngrozitoare că vin Tătarii! Puţinii locuitori se ridicară în grabă, cu toate vitele lor şi plecară împreună cu fugarii la munte. Cum însă zăpada prinse a se topi, fiind la începutul primăverii, apele erau mari şi nu se putea străbate dea lungul văii; ei trebuiră deci să ia calea cea rea, pe coasta dealurilor de pe malul drept al râului. Dar abia purceseră la drum când, iată că, o laie de câini mari şi răi, care erau câinii tătarilor, începu a-i urmări lătrând întocmai precum copoii noştri urmăresc vânatul. Bieţii oameni abia se putură apăra de dobitoacele însetate de sânge până ajunseră la locul, care se numeşte „Puntea Tătarilor”. Pe acolo, anume, poteca este atât de îngustă şi duce peste o stâncă atât de prăpăstioasă, încât doi bărbaţi putură să oprească haita de câini iar când ajunseră tătarii la acest loc, văzură că nu se mai poate înainta, se reîntoarseră în sat unde dădură foc caselor şi grajdurilor. Tătarii erau îmbrăcaţi piei de lup neargăsite, care le atârnau de pe umeri şi care la marginile de jos erau prevăzute cu zurgălăi de aramă, în scopul ca câinii să auză întotdeauna pe unde merg stăpânii lor.” Am considerat de prea naivă şi bizară această tradiţie până la anul 1911, când am citit că s-a descoperit un însemnarea unui călugăr Benedictin, undeva într-o mănăstire din Italia. Acest călugăr descrie la fel îmbrăcămintea Mongolilor şi spune şi el că aveau cârduri întregi de câini cari se numesc câini de sânge. Iată deci cum se adevereşte tradiţia de mai sus!”.

1241 a fost însângerat pentru mai multe regiuni românești

Marea invazie mongolă a afectat o bună parte din teritoriul actual al țării, regiuni importante atât pentru pradă, cât și pentru faptul că reprezentau baze de atac spre alte țări. Românii, care nu dispuneau de formațiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificații corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste. Datorită invaziei care a distrus majoritatea evidențelor culturale de scriitură și limbă când a fost prădată zona în 1241, puține mărturii ale evului mediu cultural românesc mai există astăzi.

Tătarii au intrat mai întâi în Moldova plecând din zona Haliciului (Galiția). Un corp de oaste a înaintat de-a lungul râului Ceremuș până la Cârlibaba unde s-au împărțit în două coloane: una condusă de hanul Cadan a pornit apoi prin pasul Rotunda spre Rodna iar a doua coloană, în frunte cu Buri, a pornit spre Maramureș. Cadan a cucerit în continuare Rodna, Bistrița, Clujul și Oradea.

Un alt corp de oaste condus de Calcan a intrat în Moldova și a ajuns la trecătoarea Oituz unde s-a luptat cu românii și secuii și a cucerit apoi Tușnad, Odorhei, Cetatea de Baltă, Blaj și Alba Iulia.

Un alt corp de oaste, condus de Bugec, a înaintat de-a lungul Siretului și a distrus biserica fortificată a cumanilor de pe Milcov. În continuare Bugec a cucerit zona Buzăului și a intrat pe valea Buzăului (drumul tătarului) spre Brașov. S-a întâlnit la Târgu Secuiesc cu Calcan și apoi a luat drumul Făgărașului, intrând (probabil pe valea Oltului) în teritoriul lui Seneslau până la Turnu Severin. În continuare Budjek a intrat în Banat de-a lungul râului Cerna, atacând și cucerind Cenadul și în final Timișoara.