Istorie

Mergem mai departe cu seria cronicilor transcrise de academicianul nasaudean Virgil Sotropa despre viața locuitorilor de pe Valea Someșului cu foarte puțini ani înainte de militarizarea Țării Năsăudului, ce a avut loc în 1763. Azi, avem epistolele anului 1760, publicate în numărul 3 al prestigioasei reviste ”Arhiva Someșană”, apărut în 1925. Astfel, aflăm cine conducea Bistrița acum aproape două secole și jumătate, împotrivirea sașilor pentru ca românii să-și ridice bisericile lor, despre aspectul fizic în care trebuiau să se încadreze cei luați în serviciul militar, ridicarea poporului în frunte cu Ștefan Cute Nimigeanul împotriva asupririi săsești.

”1760.

În cursul anului au suferit foarte mult în urma intemperiilor, mai ales a grindinei, satele cercului de sus someşan dela Rebrişoara până la Rodna precum şi comuna Zagra.

Magistratul Bistriţii constă din: primarul Ioan Frideric Klein a Straussenburg, seriatorii: Georg Gunesch, Ioachim Bedeus, Georg Decani, Conrad Dinges, Paul Klein a Straussenburg, Ioan Schankebank şi Samuil Keller.

Ianuarie 28 — Primarii şi sătenii saşi din Lechinţa şi Sângeorzul săsesc anunţă magistrafului că vor protesta la guvern contra hotărârii de a li-se permite Valahilor să-şi ridice biserici.

Februarie 9 – După ce din punct de vedere sanitar nu mai ameninţă nimic din teritorul „turcico”, să se deschidă iarăşi pasurile spre Moldova, fiind călătorii obligaţi să se supună carantinei prescrise.

Februarie 14 – Magistratul înaintează recurs contra cererii Valahilor bistriţeni pentru dobândirea bisericii călugăriţelor.

Februarie 15 – În numele magistratului orăşenesc, pârcălabul Gutsch publică în satele districtului românesc că pentru serviciu militar fiecare comună are să prezente câte un bărbat destoinic, 5 urme şi 12 palme de înalt. Iar în 23 Martie, dupăce s’a isprăvit recrutarea, li-se dă satelor asigurare în scris, că cei fugiţi de frică prin păduri nu vor mai fi urmăriţi, deci să întoarcă acasă.

Aprilie 10 – Se publică ordonanţa guvernului, că în viitor recruţii nu vor mai fi înrolaţi cu forţa, împotriva voinţei lor. În instrucţia dată magistratului se spune că tinerii, capabili de a purta arme să fie convinşi şi îndemnaţi să între în armată, să li-se îmbie arvună de 10 – 12 florini şi să li-se îngădue şi din contribuţii.

Aprilie 12 – Conform ordonanţei guverniale, în comunele Leşu, Ilva, Rodna, Telciu apoi între Petriş şi Uifalău şi la Dumitriţa să se pună pe stâlpi table negre cu inscripţia în limba germană, maghiară şi valahă, că cei ce vin din Moldova şi Muntenia pe căi oprite va fi spânzurat în imediata vecinătate a tablelor.

Mai 21 – Judele sătesc Nechita Cotul din Rebrişoara împreună cu Gavril Buta şi Nechita Iloanul raportează .că în 14 că au ars în sat 11 case până la pământ. Rebrişorenii vor ajuta pe cei păgubiţi la reclădirea caselor, iar magistratul e rugat să ordone Saşilor din Dumitra să dea din păduriie lor lemnul necesar. Cererea suplicanţilor e răspinsă.

Septembrie 3. – Inspectorul depertinenţiei Peter Theil întors din Sântioana raportează că Valahii nicidecum nu voesc să plătească zăciuelile. Spun că Ştefan Cute Nimigeanul din Feldru le-a interzis plătirea până vor ţinea odată „sobor”, şi a ameninţat pe cei ce vor cuteza să ţină cu Saşii.

Septembrue 5 – În pădurile comunei Cepan s’ău adunat o mulţime de bejenari cari intenţionează să plece spre Moldova. Magistratul ia măsuri ca să-le împiedece emigrarea.

Septembrie 26 – Perceptorul orăşenesc Heniich raportează că Valahii districtuali adunaţi în Mocod au hotărit să nu mai plătească oraşului nici „salgamalul” (taxa de întreţinere a soldaţilor) nici darea suplementară pe cap.

Octombrie 13 – La ştirea că Saşii din Iad vreau să dărâme casele Valahilor de lângă apa Ilvei, magistratul ordonă primarului din Iad ca Saşii să lase în pace casele vechi şi să împiedece numai clădirea de case nouă. 

Octombrie 29 – Monedele de argint întregi şi de jumătate bătute de prinţul elector de Trier şi ducele de Zweibrucken, precum şi banii de 20 şi 10 creiţari să fie primiţi în circulaţie cu valoare integrală.

Decembrie 10 – Mare consternaţie produce în sânul magistratului ştirea că satele săseşti vreau să facă cauză comună ca Valahii, răsvrătiţi, şi că senatorul Schankebank îi sprijineşte în acţiunea lor. Reprezentanţii Saşilor se şi înfăţişează cu jălbile lor înaintea magistratului; care-i sfătueşte să mai aştepte până se va rezolva chestia cu Valahii. Iar primarul” Klein îi roagă să-1 cruţe încă puţin timp şi să nu-i amărească viaţa, căci şi aşa se jertfeşte pentru binele lor”.

Continuăm azi serialul cronicilor transcrise de academicianul năsăudean Virgil Șotropa despre viaţa locuitorilor de pe Valea Someșului cu patru ani înainte de militarizarea Țării Năsăudului. Astfel aflăm că, în 1759, încă se mai ardeau oameni pe rug în piața burgului bistrițean, că năsăudenii dădeau șpagă mai marilor vremii împotriva bistrițenilor asupritori ori că mulțime de haiduci terorizau granița județului cu Maramureșul, printre aceștia aflându-se chiar străbuni de-ai noștri, fără să mai punem la mână faptul că la sfârșit de secol 18, pe meleagurile noastre se trăia cu frica epidemiei de ciumă. Ca un element distinct să spunem că vizitele mai marilor zilei erau pregătite în buna tradiție ”tovărășească”: cu reparări intempestive de drumuri şi primiri cu vânat proaspăt. Nimic nou sub soare !

”1759, Ianuarie, 3 – Locuitorii districtului valah se plâng că executorii militări comit acolo excese şi storc de la contribuabili dări ilegale. Magistratul raportează comandantului garnizoanei care promite satisfacție şi restituirea bunurilor pe nedrept încasate.

Februarie, 2. – Inspectorul depertinenţiei raportează magistratului că pe lângă cei câte 17 bani scoşi până acum, Valahii din nou mai adună dela fiecare contribuabil câte 34 bani pentru achitatea cheltuielilor ivite în procesul contra oraşului. Primarul recomandă magistratului să se facă toţi paşi posibili la guvern pentru înfrânarea Valahilor şomeşeni revoltanţi. Aceştia ştiu să-şi deschidă cate cu bacșișe, şi dup ce primarul a înţeles că un domn de la cârmă a şi întrebat „dacă nu cumva se găseşte pe la Bistriţa vr’un cal frumos”, ar fi consult ca şi Saşii să mai facă .câte un hatâr pentru buna reușită a chestiei lor.

Februarie, 23 – Săsoaica numită Graegerin acuzată că ar fi autoarea mai multor incendii, după ce suferă mari torturi, e arsă de vie în mijlocul pieţii oraşului Bistriţa.

Iunie, 11 – Arhidiaconul Anton Naszodi așterne curții rugarea ca Valahilor bistriţeni să li-se predea biserica călugărițelor din strada ungurească (Ungar-Gasse).

Iunie, 25 – Pârcălabul Daniil Gutsch comunică ştirea auzită în Telciu că în Maramureş s’a format o bandă de 100 hoţi cari intenţionează să năvălească în Ardeal.

Iulie, 5 – Românii din district din nou îl roagă pe Mihail Balea, subprefectul Maramureşului, să intervină la guvern în pro cesul, contra Saşilor şi să raporteze şi despre hoţii de la graniţa vidicului, spre Maramureş. Balea răspunde în 7 Aug, că în acea bandă de hoți a fost şi Mihaiu din Maieru care acum este acasă la familie, deci să încerce să-l prindă. În 9 Aug. plăieșii prind câteva persoane suspecte pe cari le predau judelui din Rebrişoara. Fiindcă acesta îi lasă liberi, să fie tras la răspundere şi pedepsit.

Iulie, 19 – Consilierul guvernial conte Ioan Lăzar scrie magistratului privitor la „conjuraţia- temerară a Valahilor contra orașului”, că neafându-se deocamdată mijloace corespunzătoare spre a-i aduce în mod eficace la subordinația dorită, trebue aşteptat remediul ”de la timp” şi trebue trataţi ”cu păciință”. Ce priveşte pe Mihail Balea din „Maramureş care-i sprijinește și sfătuiește pe răsvrătiţi, magistratul să pună mâna pe scrisorile acelui, spre a se evita atari atentate publie şi spre putea proceda cu efect împotriva sa.

Octombrie, 27 – Directorul Laurenţiu Hopp de la oficial de carantină din Bârgău raportează că în Moldova şi Muntenia a izbucnit ciuma, deci să se tragă cordon de apărare şi în munţii Rodnei. Locatitorul Todor Fansulă din Zagra cvoind să treacă pe furiş granița fără de a se supune carantinei, a fost prins şi trimis magistratului care-l ține 14 zile în fiare.

Octombrie, 28 – Soseşte de la guvern o scrisoare adresată protopopului Anton Naszodi, în care încuviinţează construirea bisericilor valahe în satele săseşti şi ordonă ca nu cumva Saşii să cuteze să-le pună piedeci.

Noiembrie, 2 – Inspectorul plăieşilor căpitanul Andrei Teucbert primeşte de la guvern ordinul să viziteze des posturile plăieşilor „de la cordonul dinspre Moldova şi să-le interzică strict depărtarea de-acolo.

Noiembrie, 15 – Vechilul grofului Bethlen Adam scrie oraşului că groful Gavril Bethlen, cancelarul aulic transilvan în curând va trece prin câteva comune din district. Se dă imediat ordin satelor să repare drumurile şi să aibă la îndemână vânat proaspăt, ca groful să fie ”servit cum se cuvine”.

Decembrie, 29 – Bârgăuanilor cari se roagă să poată ierna vite pe hotarul oraşului, li-se respinge cererea”.

Transpuse în ziua de astăzi, afirmațiile din titlul par ireale, însă faptele amintite s-au petrecut aievea fiind consemnate în analele din 1758. Ele au fost transcrise de academicianul năsăudean Virgil Șotropa în numărul 3 al revistei ”Arhiva Someșană”, apărută în 1925. Potrivit cronicii, cu cinci ani înaintea înființării Regimentului de graniță năsăudean, viața locuitorilor de pe Valea Someșului era dictată într-un mod de batjocură de sașii bistrițeni, iar năvălirea tătarilor era încă o realitate sângeroasă. Priviți ca oameni de rang inferiori de către nemeși și grofi, românii (valahii) aveau voie să se apare numai cu pari, coase, topoare şi furci, în timp ce doar sașii aveau dreptul la puşti și tunuri. Iată cum a arătat anul 1758 în ordinea cronologică a celor mai importante momente consemnate în scrierile din arhive:

”1758; Iulie 4 – Satele săseşti cari voesc să mâne vitele la munte și căror Valahii nu le permit aceasta, să facă un tablou despre toate vitele ca să se poată calcula cât pierd Saşii.

Iulie 5. – Se dă certificat de milogeală femeii Dafina Balotă din Maieru care, în etate de opt ani a fost răpită în 1717 de Tătari şi aceştia au vândut-o unui Turc în al cărui harem a robit până în 1758, când, după multe suferinţe a putut să scape şi să se întoarcă acasă.

Iulie 10 – Se prezentă înaintea magistratului din Bistriţa doi popi valahi din Rebrişoara cu rugarea să li-se dea în arendă muntele oraşului (!) numit Luşca Cârstii. Fiindcă îmbie numai 7 fl. ung. pe an şi nimic mai mult, cu toate că se pot face cam 50 care de fân, cererea lor ”proastă” e respinsă.

Septembrie 16 – Magistratul bistriţan impune satelor districtului românesc şi celui săsesc să aducă lemne pentru reclădirea berăriei orăşăneşti arse.

Septembrie 20 – Inspectorul Georg Gunesch raportează magistratului că Valahii din depertinenţă (Valea Rodnei) nu voesc să mai plătească alte impozite decât numai dările regeşti. Spun că vor înainta recurs la guvern, şi dacă acesta nu va satisface cerere se vor adresa la curtea din Viena. Şi dacă nici aci nu vor afla sprijin şi dreptate, atunci îşi vor căuta alt stăpân.

Octombrie 24 – Sosind din Moldova ştiri neliniştitoare privitoare la Tătari, oraşul ia măsuri de apărare şi ordonă satelor româneşti şi săseşti să-şi gătească armele şi să fie în bună înţelegere. Valahii se vor apăra la caz de nevoie cu pari, coase, topoare şi furci, iar Saşii, cu puşti, pe cari Românilor nu le este permis să le poarte. Telcenii, cari sub pretext că în apropierea lor nu se află munte peste care să poată trece Tătarii, se roagă să fie scutiţi de serviciu public, să fie obligaţi asemenea cu ceilalți la pază în munţi.

Octombrie 30 – Din Reghin se semnalează că Tătarii ard, pradă şi jăfuesc în Moldova pe lângă râul Bistriţa. Pericolul e iminent. De la subprefectul Mihail Baleaf din Maramureş, încă soseşte în 7 Noiembrie asemenea știre despre faptele Tătarilor în Moldova.

Noiembrie 24 – Femeia Irina lui Tiron din Vărarea (n.r. denumirea veche a satului Nepos), după multe bătăi şi torturi mărturiseşte că și-a omorât fătul nou născut. E osândită să fie tăiată cu securea.

Noiembrie 25 – Se scot din arhivă actele privitoare la privilegiile oraşului şi magistratul constata că Valahii districtuali sunt datori să lucre la reparaţia zidurilor oraşului şi să furniseze lemnele necesare pentru clădirile orăşăneşti.”

Un turn impunător, botezat Turnul slăninilor, ridicat în 1488 şi lăsat moştenire de saşi pe un deal din localitatea bistriţeană Dumitra, ne arată cât de ingenioşi erau foştii colonişti germani care au populat comunele de pe actualul teritoriu al judeţului Bistriţa-Năsăud. La acea vreme, spun localnicii, saşii au folosit turnul nu doar pentru apărare sau pentru avertizarea oamenilor în cazul unor pericole, dar şi pentru a păstra la rece bucatele. „Din ce mi-au povestit bătrânii locului, turnul era folosit de saşi pentru a-şi păstra carnea şi, mai ales, slănina. Zidurile groase de circa doi metri menţineau răcoarea, iar hrana nu se strica”, povesteşte preotul Ioan Moldovean, cel care, de 30 de ani, slujeşte la biserica din Dumitra.

Lăcaşul sfânt a fost ridicat, la câţiva paşi de Turnul slăninilor, tot de saşi, la începutul anilor 1900, fiind, la acea vreme, Biserica Evanghelică Luterană. Ulterior, în 1977, biserica a fost cumpărată de români şi transformată într-una ortodoxă, fiind considerată una dintre cele mai mari din Transilvania şi printre puţinele din ţară care are două altare, unul ortodox şi unul evanghelic.

Preotul Ioan Moldovan mai povesteşte că atât slănina, cât şi celelalte bunătăţi erau ţinute de saşi sub cheie, într-o încăpere specială de la primul etaj al turnului. La fiecare sfârşit de săptămână se trăgeau clopotele, iar foştii locuitori veneau să-şi ia raţia de slănină, care trebuia să le ajungă întreaga săptămână. Aceasta regulă strictă de convieţuire a fost instituită chiar de către saşii care locuiau, în trecut, în Dumitra. Turnul a fost transformat într-un frigider natural şi din alte motive: incendiile erau des întâlnite, pe atunci, în Dumitra, iar hrana risca să fie pierdută, dacă era ţinută în gospodării. „Turnul era, în vremurile de demult, printre puţinele clădiri din piatră din Dumitra şi era, astfel mai bine ferit de focurile dese, care mistuiau casele saşilor”, mai spune preotul din localitate. Localnicii povestesc că saşii ţineau în turn o slănină „albă ca spuma laptelui”, iar acest fapt s-ar fi datorat tocmai locului răcoros în care era ţinută hrana. Fiecare familie din Dumitra avea propriul cui unde îşi agăţa slănina, iar bucăţile de carne erau frumos înşirate pe sfoară. Deşi bunătăţile aparţineau fiecărei familii, hrana era pusă la comun, iar saşii nu puteau să ia mai mult decât raţia stabilită, împărţită în mod egal la toată lumea.

Turnul Slăninilor a fost renovat, de-a lungul vremurilor, de doar două ori. Primele lucrări s-au făcut în 1967, iar celalte în 2001, când au fost înlocuite scările şubrede din interior şi s-a reparat acoperişul turnului. În 2003, saşii şi locuitorii din Dumitra stabiliţi în alte ţări au sponsorizat consolidarea holului de intrare în turn, care era în pericol de prăbuşire.

În luna august a anului 1919, deci la circa o jumătate de an de la Marea Unire, angajații ocoalelor silvice din zona Năsăudului aveau obligația de serviciu de a jura credință regelui Ferdinand I al României, cu obligația de a respecta legile și ordonanțele țării. Faptul este relevat de un document din colecția personală a lui Gheorghe Pei, prezentat pe pagina electronică a Civilizației Lemnului în România

În fapt, este vorba de jurământul de credință al pădurarului Mihail Török (sau mai pe românește Mihai Turc, în contextul maghiarizării numelor românilor din Transilvania) de la ocolul silvic Salva, depus la Năsăud în data de 18 august 1919 și care arată în felul următor:

”Năsăud, 18 august 1919
Înregistrat sub nr. 1443 la Ocolul Silvic Salva

Eu Mihail Török pădurar
Jur credință Regelui Ferdinand I. al României și Consiliului Dirigent al său, că voiu ținea legile și ordonanțele țărei, mă voiu supune în celea oficioasă superiorilor mei, voiu împlini datorințele împreunate cu oficiul meu cu punctualitate și conștiențiozitate, voiu purta grije de binele țărei și voiu păzi secretul oficios.”

Așa să-mi ajute D-zeu!”

Ca adnotare ulterioară actului, șeful de ocol certifică faptul că pădurarul Turc este om de încredere și are girul de a purta arma de serviciu.

“Subsemnatul șef de ocol certific oficios cumcă Michael Török pădurariu aparținătoriu la ocolul silvic Salva și e om de încredere și pe baza aceasta e îndreptățit a purta armă de serviciu“, se arată în respectiva adnotare.

Sursa foto: colecția personală Gheorghe Pei

Când spui cetatea Rodnei, gândul te duce instinctiv la ruinele din preajma vechii biserici din centrul localității, însă mai nimeni nu știe că partea vestică a secularei așezări, pe locul numit chiar Cetate, (pe dealul din partea stângă, după ce treci calea ferată de la intrarea în comună dinspre Anieș) a fost străjuită de un castru, foarte probabil construit de romani și ulterior lărgită ca cetate în toată regula, despre care ne oferă amănunte peste timp istoricul academician și pionier al cercetărilor arheologice în ținutul Năsăudului – Iulian Marțian ( (n. 23 iunie 1867, Mintiu, Bistrița-Năsăud – d. 26 octombrie 1937, Mintiu) . Descrierea a fost publicată în numărul 4 al primei serii a ”Arhivei Someșene”, din 1926, ea oferindu-ne dimensiunea corectă a incintei de zid, o acropolă ca loc de refugiu şi de rezistenţă pentru cazuri de nevoie.

De la comiții Rotho și Henricus cetire
Izvorul de la care a plecat Iulian Marțian în cercetarea sa a fost textul unui act, dat în Rodna la anul 1268, prin care se face menţiune de un castra, spunându-se anume că comitele Rotho a vândut comitelui Henricus, între altele: un turn de piatră şi o casă de lemn lângă turn, un conac înconjurat cu zid şi toţi agri sub castru.
”Nu putem să ne îndoim nici în datele cuprinse în acest document din motivul că de fapt există, în apropierea Rodnei de astăzi, pe locul numit Cetate, situat la periferia vechiului oraş, ruinele respectabile ale unui castru din antichitate. Valoarea acestui castru şi rostul lui din consideraţiuni strategice, ne sunt date de resturile ce s’au mai conservat din el și conformația redată de schiţa (n.r. vezi foto) realizată de domnul S. Vasicek, inginer-şef la minele statului din Rodna-Veche.

Accesul la bazinul in care este situat oraşul Rodna, dinspre vest pe valea Someşului mare în sus, îl stăpâneşte – în ultima etapă – defileul de la confluenţa râului Anieş, cuprins între panta piezişă a Măgurii-caselor, dinspre sud, şi un mic platou, în care se termină coama de deal ce coboară din muntele Saca, dinspre nord. Importanţa acestui defileu, în cazul unui pericol din vest, pentru oraşul Rodna este evidentă, fiindcă el nu poate fi înconjurat din cauza obstacolului pe care îl pun munţii înalţi din împrejurimea lui. Deci pentru a utiliza avantajele oferite de formaţiunea terenului s’au ridicat, încă în vechime, în scopul de a stăpâni acest defileu, o serie de fortificaţii în culmea Măgurii-caselor, unde urmele lor se mai pot cunoaşte. De altă parte, s’a fortificat pe ţărmul drept al Someşului, culmea dealului înalt, izolat de împrejurime şi împrejmuit de pante prăpăstioase, care se ridică la o înălţime de peste 250 m. deasupra nivelului văii, construindu-se aici, tot pe vremuri imemoriale, o puternică cetate.

Teritorul din culmea aceasta, utilizat în scopul construirei cetăţii, este chiar dunga dealului, în lungime de 350 m. pe o lăţime care diferă între 25 şi 45 m. În cadrele acestor dimensiuni s’au ridicat cu multă măiestrie şi pricepere părţile cari constituie complexul cetăţii în conformitate cu cerinţele arhitecturei progresate. În prezent resturile clădirilor cetăţii sunt căzute în ruină şi pretutindeni acoperite de pădure, tufişe, iarbă, frunze uscate şi mușchiu, astfel încât abia se pot observa la suprafaţă.
Examinând cu de-amănuntul teritoriul acoperit de ruine mai mari şi mai mici, liniare şj circulare, în măsura ce ni-o permite desimea vegetaţiei, constatăm înainte de toate că materialul întrebuinţat pentru construirea acestor zidiri este omogen şi prezintă, piatră brută de andezit şi ciment din nisip cu var, materialuri ce nu se găsesc nici în solul nici în subsolul acestui teritoriu, semn că ele au fost transportate de aiurea la acest loc”, prezintă Iulian Marțian.

Descrierea, amănunțită
Potrivit academicianului Marțian, la interiorul cetăţii duce o singură intrare situată în partea din nord a dealului, unde panta este mai domoală, deci culmea mai uşor accesibilă. ”Spaţiul din preajma porţii, continuarea intervalului dintre incintă şi şanţ – numit în arhitectură pomerium – se lărgeşte la acest loc în forma corespunzătoare cerinţelor. Poarta intrării pare că a fost situată pe intervalul ce se poate distinge între bastionul No. 10 şi No. 11. Existenţa ei la acest loc rezultă şi din situaţia asimetrică a acestor două bastioane dispuse în acest chip în bazele prescripţiunilor arhitectonice. Fiind partea aceasta a cetăţii dela natură cea mai slabă, iar din cauza intrării situate tot aci şi cea mai primejduită, urmează că era şi cea mai bine fortificată şi mai rezistentă. Cu deosebire, îndeplinea un rol de mare importantă aci bastionul No. 10 ale cărui resturi se ridică la o înălţime neobişnuită, dacă nu cumva formaţia naturală a solului de la bazele lui a fost la acel loc mai ridicată.

Resturile incintei prezintă îngrămădiri liniare de pietri şi ciment a căror suprafaţă simetrică ne face impresia că zidurile ei au fost distruse în mod sistematic. Plecând înainte de la bastionul No. 10, din preajma intrării, linia resturilor incintei ne duce paralel cu marginea platoului dinspre Anieş până in colţul din sud al cetăţii, la ruinele turnului No. I: pe această linie au fost intercalate în corpul incintei opt turnuri (No. 1 şi No. 3—No. 9) ale căror ruine se găsesc la intervale cari diferă între 25 şi 40 m. Scopul acestor turnuri era de a potenţa forţa de rezistenţă a incintei, iar forma şi dimensiunile lor erau diferite, precum resturile lor nu se aseamănă în mărime şi extensiune. Unghiul ascuţit al incintei Ia încheierea acestui front dinspre sud este cuprins într-un puternic turn rotund No. 1. Dela acest turn îndărăt linia resturilor incintei urmează mărginea din est a platoului până la bastionul No. 11 unde se termină. La frontul acesta nu a existat decât o singură fortificaţie ale cărei resturi de formă pătrată se văd la mijlocul lui. Circomferenţa incintei întregi prezintă un poligon neregulat de formă lungăreaţă şi măsoară 530 m.

Pe interiorul incintei şi adecă în partea opusă intrării se găseşte donjonul (fortificaţia de ultim refugiu) No 2, în consonanţă cu prescripţiiinile arhitecturei. Resturile lui par mai bine conservate dintre toate bastioanele şi turnurile cetăţii, probabil din cauză că a fost mai bine zidit. Între bastionul No. 10 şi turnul No. 9 se văd resturi de zidiri extinse pe o lungime de circa 50 m. și în lăţime de circa 15 m., cari aparţin probabil edificiului ce cuprindea Camenata (locuinţa) şi bucătăriile garnizoanei cu accesoriile lor No. 16. La locul indicat cu No. 13 se găseşte o dolină, unde credem că a fost fântâna ori cisterna cetăţii. În prezent fundul dolinei nu este accesibil fiindcă la acel loc sunt îngrămădite multe lemne, în scopul de a feri vitele să cază înlăuntru. Ţăranii din împrejurime spun că la acest loc se găseşte o scară, tăiată în stânca naturală, care duce până în Someş.

La o distanţă medie de circa 10 m. de la baza zidului incintei, pe frontul dinspre, vest al cetăţii, se văd urmele unui şanţ, care duce paralel cu incinta şi înconjurând în formă de semicerc partea ei dinspre sud se duplică, precum se vede din schiţa acluză la No. 14. Scopul şanţului era, pe de o parte să potenţeze forţa de rezistenţă a frontului din vest, iar de altă parte ca în caz de nevoie să dispună dea lungul lui un al doilea şir de arcaşi pentru de a dubla numărul celor postaţi la crenelurile bastioanelor, ale turnurilor şi ale incintei. Dar în cazul prezent şanţul mai avea şi menirea specială să stăpânească drumul de circulaţie dintre cetate şi platoul de la baza ei, care ducea paralel la distanţă de c. 30 m, identificat în schiță sub No. 15.

Pentru stăpânirea nemijlocită a şoselei care pe acele vremuri ducea peste platoul situat între Someş şi cetate, era nevoie de o fortificaţie specială, de un castrum inferius, care s’a ridicat la acest loc în dimensiuni corespunzătoare cu destinaţia lui. Resturile acestei construcţii, de forma unui uriaş tumul din piese brute de andezit şi ciment, se ridică lângă drumul de câmp ce coboară în vale, la izvorul de apă minerală.

De încheiere, notăm că nici pe interiorul cetăţii, la suprafaţa ruinelor, precum nici în împrejurime, la pantele dealului, nicăieri nu se observă vreun fragment de cărămidă, de ţiglă ori de altă ceramică”, se arată în studiul lui Iulian Marțian. Practic, cercetarea acestuia a avut loc cu circa un secol în urmă, la ora actuală doar arheologii putând reda posterității ruinele cetății uitate a Rodnei.

„Poporul săsesc este puțin prietenos și ospitalier, românul, din contra, dă bucuros tot ce are în casa și pivniță. Sașii sunt cruțători, zgârciți și din acest motiv aderenți ai sistemului de doi copii, că să nu trebuiască să-și împarțească averea în prea multe părți, Românul e încrezător în puterile sale; desi sarac, nu se teme de viitor; cea mai de preț comoară sunt pentru el copiii. Moștenirea ce o lasă el copiilor săi este: mulțumirea cu puțin, o vitalitate puternică și inteligența înnăscută. Din cauza nefericitului sistem de doi copii, satele săsești sunt pustii, se depopulează și locuitorii vechi fac loc poporului, căruia îi aparține viitorul în Ardeal: valahului disprețuit”, este caracterizarea măgulitoare făcută despre meleagurile noastre acum un secol și trei decenii de un etnolog german, Rudolf Bergner (1860 – 1899), care a călătorit prin Transilvania în anul 1884. Datele apar în lucrarea să „Siebenburgen: Eine Darstellung Des Landes Und Der Leute”, publicată în 1887, opera care reda concis referințele etnografice, sociale și istorice ale Transilvaniei.

Șanțul, sat mândru și curat

Rudolf Bergner a intrat pe meleagurile Țării Nasaudului din Maramureș, poposind mai întâi în Rodna Noua, actuala comuna Șanț, unde rămâne foarte uimit de deosebirea izbitoare ce este între aceasta comuna și comunele romano-evreiești din Maramureș, „în cari domnește murdăria și mizeria, populația este ruinată, oprimată și puțin curtenitoare”. „În Rodna Nouă casele au un aspect prietenos și curat, iar locuitorii sunt politicoși și îmbracați cu gust”, a scris Bergner.

Rodna și a sa istorie legendară

Neamțul a descrie portul someșan din Rodna Veche (actuala Rodna), în care a ajuns chiar într-o zi de târg. „Fiind sâmbătă, evreii lipsesc. Impresionează plăcut, româncele cu marama legata cu multa cochetărie, ce le da un aspect de amazoane. A doua zi, am cercetat biserica greco-catolică, unde mai stau zidurile bisericii germane ruinate de Mongoli în1242. Cu 600 ani înainte s-a ridicat aci, după mărturisirea canonicului Rogerius, o cetate de munte teutonica, puternică, înconjurată cu ziduri și prevăzută cu turnuri, una din primele colonii săsești din Ardeal. Numele i-a fost Rodenau și a fost locuită de cetățeni bogați, cu vază. A avut pe atunci probabil 42.000 locuitori și a stăpânit în ea o viață socială vesela. Cronicarul amintit descrie în scrierea să „Carmen miserabile” devastările Tătarilor. După o lupta desperata cetatea fu cucerita, iar burgraful Ariscald trebui să întărească trupele asiatice cu 600 soldați de ai săi. Cetatea fu dărâmată, apoi reclădită, dar decăzu începând cu secolul al XVIII-lea. Colonia săsească a dispărut și locul i l-au ocupat romanii, în cari s-au contopit putinii nemți, ce au mai rămas. Așa se explica cum mulți români au nume germane. Am făcut o excursiune la Valea Vinului și la minele de plumb și argint, ai căror muncitori erau în majoritate români”, continua descrierea.

Li s-a dus vestea frumoaselor de la Anieș, Sângeorz și Ilva Mică

„Nimic important în satele ce urmează: Dombhat (Anieș), Sângeorz și Ilva Mica, decât că conții și baronii maghiari, cari cercetează aceste, locuri climaterice și de băi, înebuniți de ochii negri, focoși și de portul pitoresc al româncelor își uitau de starea socială și duceau acasă, ca stăpână a castelului și inimii lor, câte o româncuță de acestea impunătoare”, atrage atenția Bergner.

Bistrița zgârciților sași

Înainte de continuarea călătoriei pe Valea Someșului în jos, etnologul german a cercetat satele săsești și mai ales orașul Bistrița. Ceea ce ne interesează din aceasta parte a călătoriei sale, este comparația ce o face între poporul săsesc și cel românesc, descrisă în primul paragraf al acestui articol, în care, puși „în oglindă”, valahul este cu mult deasupra sasului.

Năsăudul, impunător

De la Bistrița, Rudolf Bergner a trecut prin Năsăud, „localitate este o colonie impunătoare”. „Străzile sunt curate și largi, la dreapta și la stânga se ridica case mari, la cari se remarca caracterul militar. Năsăudul, fost centru al regimentului al doilea de graniță, e acum un centru cultural. Din fondurile grănicerești s-a înființat liceul, la care funcționează puteri didactice iscusite. În urmarea acestui fapt domnește o viață spirituala românească destul de pronunțată. Aceasta împrejurare au voit să o folosească românii pentru strămutarea episcopiei din Gherla, dar s-a renunțat la acest proiect”, conchide descrierea.

Studiul lui Rudolf Bergner este poate cel mai măgulitor la adresa romanilor din descrierile celorlați doi călători străini care au bătut aceste frumoase meleaguri spre sfârșitul veacului al 19-lea, respectiv englezul Charles Boner și francezul Augustin de Gerando.

Când spui Cetatea Rodnei, gândul te duce instinctiv la ruinele din preajma vechii biserici din centrul localității, însă mai nimeni nu știe că partea vestica a secularei așezări, pe locul numit chiar Cetate (pe dealul din partea stăngă, după ce treci calea ferata de la intrarea în Rodna dinspre Anies), a fost străjuită de un castru, foarte probabil construit de romani, și ulterior lărgită că cetate în toată regula, despre care ne oferă amănunte peste timp istoricul academician și pionier al cercetărilor arheologice în ținutul Nasaudului Iulian Marțian (n. 23 iunie 1867, Mintiu – d. 26 octombrie 1937, Mintiu). Descrierea a fost publicata în numărul 4 al primei serii a „Arhivei Someșene”, din 1926, oferindu-ne dimensiunea corecta a incintei de zid, o acropola loc de refugiu și de rezistenta pentru cazuri de nevoie.

De la comiții Rotho și Henricus cetire

Izvorul de la care a plecat Iulian Marțian în cercetarea să a fost textul unui act, dat în Rodna la anul 1268, în care se menționează un castru, spunandu-se că un comite, Rotho, a vândut comitelui Henricus, între altele: un turn de piatra și o casa de lemn lângă turn, un conac înconjurat cu zid și „toți agri sub castru”.

„Nu putem să ne îndoim nici în datele cuprinse în acest document din motivul că de fapt exista, în apropierea Rodnei de astăzi, pe locul numit Cetate, situat la periferia vechiului oraș, ruinele respectabile ale unui castru din antichitate. Valoarea acestui castru și rostul lui din considerațiuni strategice ne sunt date de resturile ce s-au mai conservat din el și conformația redata de schiță (n.r. vezi foto) realizata de domnul S. Vasicek, inginer-șef la minele statului din Rodna-Veche. Accesul la bazinul în care este situat orașul Rodna, dinspre vest pe valea Somesului mare în sus, îl stăpânește – în ultima etapa – defileul de la confluenta răului Anieș, cuprins intre panta piezișă a Măgurii-caselor, dinspre sud, și un mic platou, în care se termina coama de deal ce coboară din muntele Saca, dinspre nord. Importanta acestui defileu, în cazul unui pericol din vest, pentru orașul Rodna este evidenta, fiindcă el nu poate fi înconjurat din cauza obstacolului pe care îl pun munții înalți din împrejurimea lui. Deci pentru a utiliza avantajele oferite de formațiunea terenului s-au ridicat, încă în vechime, în scopul de a stăpâni acest defileu, o serie de fortificații în culmea Măgurii-caselor, unde urmele lor se mai pot cunoaște. De alta parte, s-a fortificat pe țărmul drept al Someșului culmea dealului înalt, izolat de împrejurime și împrejmuit de pante prăpăstioase, care se ridica la o înălțime de peste 250 m deasupra nivelului văii, construindu-se aici, tot pe vremuri imemoriale, o puternica cetate. (…) Examinând cu de-amănuntul teritoriul acoperit de ruine mai mari și mai mici, liniare și circulare, în măsură ce ni-o permite desimea vegetației, constatam înainte de toate că materialul întrebuințat pentru construirea acestor zidiri este omogen și prezinta piatra bruta de andezit și ciment din nisip cu var, materialuri ce nu se găsesc nici în solul, nici în subsolul acestui teritoriu, semn că ele au fost transportate de aiurea la acest loc”, prezinta Iulian Marțian.

Descrierea, amănunțită

Potrivit academicianului Marțian, spre interiorul cetății ducea o singura intrare, situata în partea din nord a dealului, unde panta este mai domoala, deci culmea, mai ușor accesibila.

„Spațiul din preajma porții, continuarea intervalului dintre incinta și sânt – numit în arhitectura pomerium – se lărgește la acest loc în forma corespunzătoare cerințelor. Poarta intrării pare că a fost situata pe intervalul ce se poate distinge intre bastionul No. 10 și No. 11. Existenta ei la acest loc rezulta și din situația asimetrica a acestor doua bastioane dispuse în acest chip în bazele prescriptiunilor arhitectonice. Fiind partea aceasta a cetății de la natura cea mai slaba, iar din cauza intrării situate tot aci și cea mai primejduita, urmează că era și cea mai bine fortificata și mai rezistenta. (…) Plecând înainte de la bastionul No. 10, din preajma intrării, linia resturilor incintei ne duce paralel cu marginea platoului dinspre Anies până în coltul din sud al cetății, la ruinele turnului No. I: pe aceasta linie au fost intercalate în corpul incintei opt turnuri (No. 1 și No. 3-No. 9) ale căror ruine se găsesc la intervale cari diferă intre 25 și 40 m. Scopul acestor turnuri era de a potenta forță de rezistenta a incintei, iar forma și dimensiunile lor erau diferite, precum resturile lor nu se aseamănă în mărime și extensiune. (…) Circomferenta incintei întregi prezinta un poligon neregulat de forma lungăreață și măsoară 530 m. Pe interiorul incintei și adecă în partea opusa intrării se găsește donjonul (fortificația de ultim refugiu) No 2, în consonanta cu prescriptiunile arhitecturei. Resturile lui par mai bine conservate dintre toate bastioanele și turnurile cetății, probabil din cauza că a fost mai bine zidit. (…) Pentru stăpânirea nemijlocita a șoselei care pe acele vremuri ducea peste platoul situat intre Someș și cetate, era nevoie de o fortificație speciala, de un castrum inferius, care s-a ridicat la acest loc în dimensiuni corespunzătoare cu destinația lui. (…) De încheiere, notam că nici pe interiorul cetății, la suprafață ruinelor, precum nici în împrejurime, la pantele dealului, nicăieri nu se observa vreun fragment de cărămidă, de tiglă ori de alta ceramica”, se arata în studiul lui Iulian Marțian.

Practic, cercetarea acestuia a avut loc cu circa un secol în urmă, la ora actuală doar arheologii putând reda posterității ruinele cetății uitate a Rodnei.