Istorie

În luna august a anului 1919, deci la circa o jumătate de an de la Marea Unire, angajații ocoalelor silvice din zona Năsăudului aveau obligația de serviciu de a jura credință regelui Ferdinand I al României, cu obligația de a respecta legile și ordonanțele țării. Faptul este relevat de un document din colecția personală a lui Gheorghe Pei, prezentat pe pagina electronică a Civilizației Lemnului în România

În fapt, este vorba de jurământul de credință al pădurarului Mihail Török (sau mai pe românește Mihai Turc, în contextul maghiarizării numelor românilor din Transilvania) de la ocolul silvic Salva, depus la Năsăud în data de 18 august 1919 și care arată în felul următor:

”Năsăud, 18 august 1919
Înregistrat sub nr. 1443 la Ocolul Silvic Salva

Eu Mihail Török pădurar
Jur credință Regelui Ferdinand I. al României și Consiliului Dirigent al său, că voiu ținea legile și ordonanțele țărei, mă voiu supune în celea oficioasă superiorilor mei, voiu împlini datorințele împreunate cu oficiul meu cu punctualitate și conștiențiozitate, voiu purta grije de binele țărei și voiu păzi secretul oficios.”

Așa să-mi ajute D-zeu!”

Ca adnotare ulterioară actului, șeful de ocol certifică faptul că pădurarul Turc este om de încredere și are girul de a purta arma de serviciu.

“Subsemnatul șef de ocol certific oficios cumcă Michael Török pădurariu aparținătoriu la ocolul silvic Salva și e om de încredere și pe baza aceasta e îndreptățit a purta armă de serviciu“, se arată în respectiva adnotare.

Sursa foto: colecția personală Gheorghe Pei

Când spui cetatea Rodnei, gândul te duce instinctiv la ruinele din preajma vechii biserici din centrul localității, însă mai nimeni nu știe că partea vestică a secularei așezări, pe locul numit chiar Cetate, (pe dealul din partea stângă, după ce treci calea ferată de la intrarea în comună dinspre Anieș) a fost străjuită de un castru, foarte probabil construit de romani și ulterior lărgită ca cetate în toată regula, despre care ne oferă amănunte peste timp istoricul academician și pionier al cercetărilor arheologice în ținutul Năsăudului – Iulian Marțian ( (n. 23 iunie 1867, Mintiu, Bistrița-Năsăud – d. 26 octombrie 1937, Mintiu) . Descrierea a fost publicată în numărul 4 al primei serii a ”Arhivei Someșene”, din 1926, ea oferindu-ne dimensiunea corectă a incintei de zid, o acropolă ca loc de refugiu şi de rezistenţă pentru cazuri de nevoie.

De la comiții Rotho și Henricus cetire
Izvorul de la care a plecat Iulian Marțian în cercetarea sa a fost textul unui act, dat în Rodna la anul 1268, prin care se face menţiune de un castra, spunându-se anume că comitele Rotho a vândut comitelui Henricus, între altele: un turn de piatră şi o casă de lemn lângă turn, un conac înconjurat cu zid şi toţi agri sub castru.
”Nu putem să ne îndoim nici în datele cuprinse în acest document din motivul că de fapt există, în apropierea Rodnei de astăzi, pe locul numit Cetate, situat la periferia vechiului oraş, ruinele respectabile ale unui castru din antichitate. Valoarea acestui castru şi rostul lui din consideraţiuni strategice, ne sunt date de resturile ce s’au mai conservat din el și conformația redată de schiţa (n.r. vezi foto) realizată de domnul S. Vasicek, inginer-şef la minele statului din Rodna-Veche.

Accesul la bazinul in care este situat oraşul Rodna, dinspre vest pe valea Someşului mare în sus, îl stăpâneşte – în ultima etapă – defileul de la confluenţa râului Anieş, cuprins între panta piezişă a Măgurii-caselor, dinspre sud, şi un mic platou, în care se termină coama de deal ce coboară din muntele Saca, dinspre nord. Importanţa acestui defileu, în cazul unui pericol din vest, pentru oraşul Rodna este evidentă, fiindcă el nu poate fi înconjurat din cauza obstacolului pe care îl pun munţii înalţi din împrejurimea lui. Deci pentru a utiliza avantajele oferite de formaţiunea terenului s’au ridicat, încă în vechime, în scopul de a stăpâni acest defileu, o serie de fortificaţii în culmea Măgurii-caselor, unde urmele lor se mai pot cunoaşte. De altă parte, s’a fortificat pe ţărmul drept al Someşului, culmea dealului înalt, izolat de împrejurime şi împrejmuit de pante prăpăstioase, care se ridică la o înălţime de peste 250 m. deasupra nivelului văii, construindu-se aici, tot pe vremuri imemoriale, o puternică cetate.

Teritorul din culmea aceasta, utilizat în scopul construirei cetăţii, este chiar dunga dealului, în lungime de 350 m. pe o lăţime care diferă între 25 şi 45 m. În cadrele acestor dimensiuni s’au ridicat cu multă măiestrie şi pricepere părţile cari constituie complexul cetăţii în conformitate cu cerinţele arhitecturei progresate. În prezent resturile clădirilor cetăţii sunt căzute în ruină şi pretutindeni acoperite de pădure, tufişe, iarbă, frunze uscate şi mușchiu, astfel încât abia se pot observa la suprafaţă.
Examinând cu de-amănuntul teritoriul acoperit de ruine mai mari şi mai mici, liniare şj circulare, în măsura ce ni-o permite desimea vegetaţiei, constatăm înainte de toate că materialul întrebuinţat pentru construirea acestor zidiri este omogen şi prezintă, piatră brută de andezit şi ciment din nisip cu var, materialuri ce nu se găsesc nici în solul nici în subsolul acestui teritoriu, semn că ele au fost transportate de aiurea la acest loc”, prezintă Iulian Marțian.

Descrierea, amănunțită
Potrivit academicianului Marțian, la interiorul cetăţii duce o singură intrare situată în partea din nord a dealului, unde panta este mai domoală, deci culmea mai uşor accesibilă. ”Spaţiul din preajma porţii, continuarea intervalului dintre incintă şi şanţ – numit în arhitectură pomerium – se lărgeşte la acest loc în forma corespunzătoare cerinţelor. Poarta intrării pare că a fost situată pe intervalul ce se poate distinge între bastionul No. 10 şi No. 11. Existenţa ei la acest loc rezultă şi din situaţia asimetrică a acestor două bastioane dispuse în acest chip în bazele prescripţiunilor arhitectonice. Fiind partea aceasta a cetăţii dela natură cea mai slabă, iar din cauza intrării situate tot aci şi cea mai primejduită, urmează că era şi cea mai bine fortificată şi mai rezistentă. Cu deosebire, îndeplinea un rol de mare importantă aci bastionul No. 10 ale cărui resturi se ridică la o înălţime neobişnuită, dacă nu cumva formaţia naturală a solului de la bazele lui a fost la acel loc mai ridicată.

Resturile incintei prezintă îngrămădiri liniare de pietri şi ciment a căror suprafaţă simetrică ne face impresia că zidurile ei au fost distruse în mod sistematic. Plecând înainte de la bastionul No. 10, din preajma intrării, linia resturilor incintei ne duce paralel cu marginea platoului dinspre Anieş până in colţul din sud al cetăţii, la ruinele turnului No. I: pe această linie au fost intercalate în corpul incintei opt turnuri (No. 1 şi No. 3—No. 9) ale căror ruine se găsesc la intervale cari diferă între 25 şi 40 m. Scopul acestor turnuri era de a potenţa forţa de rezistenţă a incintei, iar forma şi dimensiunile lor erau diferite, precum resturile lor nu se aseamănă în mărime şi extensiune. Unghiul ascuţit al incintei Ia încheierea acestui front dinspre sud este cuprins într-un puternic turn rotund No. 1. Dela acest turn îndărăt linia resturilor incintei urmează mărginea din est a platoului până la bastionul No. 11 unde se termină. La frontul acesta nu a existat decât o singură fortificaţie ale cărei resturi de formă pătrată se văd la mijlocul lui. Circomferenţa incintei întregi prezintă un poligon neregulat de formă lungăreaţă şi măsoară 530 m.

Pe interiorul incintei şi adecă în partea opusă intrării se găseşte donjonul (fortificaţia de ultim refugiu) No 2, în consonanţă cu prescripţiiinile arhitecturei. Resturile lui par mai bine conservate dintre toate bastioanele şi turnurile cetăţii, probabil din cauză că a fost mai bine zidit. Între bastionul No. 10 şi turnul No. 9 se văd resturi de zidiri extinse pe o lungime de circa 50 m. și în lăţime de circa 15 m., cari aparţin probabil edificiului ce cuprindea Camenata (locuinţa) şi bucătăriile garnizoanei cu accesoriile lor No. 16. La locul indicat cu No. 13 se găseşte o dolină, unde credem că a fost fântâna ori cisterna cetăţii. În prezent fundul dolinei nu este accesibil fiindcă la acel loc sunt îngrămădite multe lemne, în scopul de a feri vitele să cază înlăuntru. Ţăranii din împrejurime spun că la acest loc se găseşte o scară, tăiată în stânca naturală, care duce până în Someş.

La o distanţă medie de circa 10 m. de la baza zidului incintei, pe frontul dinspre, vest al cetăţii, se văd urmele unui şanţ, care duce paralel cu incinta şi înconjurând în formă de semicerc partea ei dinspre sud se duplică, precum se vede din schiţa acluză la No. 14. Scopul şanţului era, pe de o parte să potenţeze forţa de rezistenţă a frontului din vest, iar de altă parte ca în caz de nevoie să dispună dea lungul lui un al doilea şir de arcaşi pentru de a dubla numărul celor postaţi la crenelurile bastioanelor, ale turnurilor şi ale incintei. Dar în cazul prezent şanţul mai avea şi menirea specială să stăpânească drumul de circulaţie dintre cetate şi platoul de la baza ei, care ducea paralel la distanţă de c. 30 m, identificat în schiță sub No. 15.

Pentru stăpânirea nemijlocită a şoselei care pe acele vremuri ducea peste platoul situat între Someş şi cetate, era nevoie de o fortificaţie specială, de un castrum inferius, care s’a ridicat la acest loc în dimensiuni corespunzătoare cu destinaţia lui. Resturile acestei construcţii, de forma unui uriaş tumul din piese brute de andezit şi ciment, se ridică lângă drumul de câmp ce coboară în vale, la izvorul de apă minerală.

De încheiere, notăm că nici pe interiorul cetăţii, la suprafaţa ruinelor, precum nici în împrejurime, la pantele dealului, nicăieri nu se observă vreun fragment de cărămidă, de ţiglă ori de altă ceramică”, se arată în studiul lui Iulian Marțian. Practic, cercetarea acestuia a avut loc cu circa un secol în urmă, la ora actuală doar arheologii putând reda posterității ruinele cetății uitate a Rodnei.

„Poporul săsesc este puțin prietenos și ospitalier, românul, din contra, dă bucuros tot ce are în casa și pivniță. Sașii sunt cruțători, zgârciți și din acest motiv aderenți ai sistemului de doi copii, că să nu trebuiască să-și împarțească averea în prea multe părți, Românul e încrezător în puterile sale; desi sarac, nu se teme de viitor; cea mai de preț comoară sunt pentru el copiii. Moștenirea ce o lasă el copiilor săi este: mulțumirea cu puțin, o vitalitate puternică și inteligența înnăscută. Din cauza nefericitului sistem de doi copii, satele săsești sunt pustii, se depopulează și locuitorii vechi fac loc poporului, căruia îi aparține viitorul în Ardeal: valahului disprețuit”, este caracterizarea măgulitoare făcută despre meleagurile noastre acum un secol și trei decenii de un etnolog german, Rudolf Bergner (1860 – 1899), care a călătorit prin Transilvania în anul 1884. Datele apar în lucrarea să „Siebenburgen: Eine Darstellung Des Landes Und Der Leute”, publicată în 1887, opera care reda concis referințele etnografice, sociale și istorice ale Transilvaniei.

Șanțul, sat mândru și curat

Rudolf Bergner a intrat pe meleagurile Țării Nasaudului din Maramureș, poposind mai întâi în Rodna Noua, actuala comuna Șanț, unde rămâne foarte uimit de deosebirea izbitoare ce este între aceasta comuna și comunele romano-evreiești din Maramureș, „în cari domnește murdăria și mizeria, populația este ruinată, oprimată și puțin curtenitoare”. „În Rodna Nouă casele au un aspect prietenos și curat, iar locuitorii sunt politicoși și îmbracați cu gust”, a scris Bergner.

Rodna și a sa istorie legendară

Neamțul a descrie portul someșan din Rodna Veche (actuala Rodna), în care a ajuns chiar într-o zi de târg. „Fiind sâmbătă, evreii lipsesc. Impresionează plăcut, româncele cu marama legata cu multa cochetărie, ce le da un aspect de amazoane. A doua zi, am cercetat biserica greco-catolică, unde mai stau zidurile bisericii germane ruinate de Mongoli în1242. Cu 600 ani înainte s-a ridicat aci, după mărturisirea canonicului Rogerius, o cetate de munte teutonica, puternică, înconjurată cu ziduri și prevăzută cu turnuri, una din primele colonii săsești din Ardeal. Numele i-a fost Rodenau și a fost locuită de cetățeni bogați, cu vază. A avut pe atunci probabil 42.000 locuitori și a stăpânit în ea o viață socială vesela. Cronicarul amintit descrie în scrierea să „Carmen miserabile” devastările Tătarilor. După o lupta desperata cetatea fu cucerita, iar burgraful Ariscald trebui să întărească trupele asiatice cu 600 soldați de ai săi. Cetatea fu dărâmată, apoi reclădită, dar decăzu începând cu secolul al XVIII-lea. Colonia săsească a dispărut și locul i l-au ocupat romanii, în cari s-au contopit putinii nemți, ce au mai rămas. Așa se explica cum mulți români au nume germane. Am făcut o excursiune la Valea Vinului și la minele de plumb și argint, ai căror muncitori erau în majoritate români”, continua descrierea.

Li s-a dus vestea frumoaselor de la Anieș, Sângeorz și Ilva Mică

„Nimic important în satele ce urmează: Dombhat (Anieș), Sângeorz și Ilva Mica, decât că conții și baronii maghiari, cari cercetează aceste, locuri climaterice și de băi, înebuniți de ochii negri, focoși și de portul pitoresc al româncelor își uitau de starea socială și duceau acasă, ca stăpână a castelului și inimii lor, câte o româncuță de acestea impunătoare”, atrage atenția Bergner.

Bistrița zgârciților sași

Înainte de continuarea călătoriei pe Valea Someșului în jos, etnologul german a cercetat satele săsești și mai ales orașul Bistrița. Ceea ce ne interesează din aceasta parte a călătoriei sale, este comparația ce o face între poporul săsesc și cel românesc, descrisă în primul paragraf al acestui articol, în care, puși „în oglindă”, valahul este cu mult deasupra sasului.

Năsăudul, impunător

De la Bistrița, Rudolf Bergner a trecut prin Năsăud, „localitate este o colonie impunătoare”. „Străzile sunt curate și largi, la dreapta și la stânga se ridica case mari, la cari se remarca caracterul militar. Năsăudul, fost centru al regimentului al doilea de graniță, e acum un centru cultural. Din fondurile grănicerești s-a înființat liceul, la care funcționează puteri didactice iscusite. În urmarea acestui fapt domnește o viață spirituala românească destul de pronunțată. Aceasta împrejurare au voit să o folosească românii pentru strămutarea episcopiei din Gherla, dar s-a renunțat la acest proiect”, conchide descrierea.

Studiul lui Rudolf Bergner este poate cel mai măgulitor la adresa romanilor din descrierile celorlați doi călători străini care au bătut aceste frumoase meleaguri spre sfârșitul veacului al 19-lea, respectiv englezul Charles Boner și francezul Augustin de Gerando.

Când spui Cetatea Rodnei, gândul te duce instinctiv la ruinele din preajma vechii biserici din centrul localității, însă mai nimeni nu știe că partea vestica a secularei așezări, pe locul numit chiar Cetate (pe dealul din partea stăngă, după ce treci calea ferata de la intrarea în Rodna dinspre Anies), a fost străjuită de un castru, foarte probabil construit de romani, și ulterior lărgită că cetate în toată regula, despre care ne oferă amănunte peste timp istoricul academician și pionier al cercetărilor arheologice în ținutul Nasaudului Iulian Marțian (n. 23 iunie 1867, Mintiu – d. 26 octombrie 1937, Mintiu). Descrierea a fost publicata în numărul 4 al primei serii a „Arhivei Someșene”, din 1926, oferindu-ne dimensiunea corecta a incintei de zid, o acropola loc de refugiu și de rezistenta pentru cazuri de nevoie.

De la comiții Rotho și Henricus cetire

Izvorul de la care a plecat Iulian Marțian în cercetarea să a fost textul unui act, dat în Rodna la anul 1268, în care se menționează un castru, spunandu-se că un comite, Rotho, a vândut comitelui Henricus, între altele: un turn de piatra și o casa de lemn lângă turn, un conac înconjurat cu zid și „toți agri sub castru”.

„Nu putem să ne îndoim nici în datele cuprinse în acest document din motivul că de fapt exista, în apropierea Rodnei de astăzi, pe locul numit Cetate, situat la periferia vechiului oraș, ruinele respectabile ale unui castru din antichitate. Valoarea acestui castru și rostul lui din considerațiuni strategice ne sunt date de resturile ce s-au mai conservat din el și conformația redata de schiță (n.r. vezi foto) realizata de domnul S. Vasicek, inginer-șef la minele statului din Rodna-Veche. Accesul la bazinul în care este situat orașul Rodna, dinspre vest pe valea Somesului mare în sus, îl stăpânește – în ultima etapa – defileul de la confluenta răului Anieș, cuprins intre panta piezișă a Măgurii-caselor, dinspre sud, și un mic platou, în care se termina coama de deal ce coboară din muntele Saca, dinspre nord. Importanta acestui defileu, în cazul unui pericol din vest, pentru orașul Rodna este evidenta, fiindcă el nu poate fi înconjurat din cauza obstacolului pe care îl pun munții înalți din împrejurimea lui. Deci pentru a utiliza avantajele oferite de formațiunea terenului s-au ridicat, încă în vechime, în scopul de a stăpâni acest defileu, o serie de fortificații în culmea Măgurii-caselor, unde urmele lor se mai pot cunoaște. De alta parte, s-a fortificat pe țărmul drept al Someșului culmea dealului înalt, izolat de împrejurime și împrejmuit de pante prăpăstioase, care se ridica la o înălțime de peste 250 m deasupra nivelului văii, construindu-se aici, tot pe vremuri imemoriale, o puternica cetate. (…) Examinând cu de-amănuntul teritoriul acoperit de ruine mai mari și mai mici, liniare și circulare, în măsură ce ni-o permite desimea vegetației, constatam înainte de toate că materialul întrebuințat pentru construirea acestor zidiri este omogen și prezinta piatra bruta de andezit și ciment din nisip cu var, materialuri ce nu se găsesc nici în solul, nici în subsolul acestui teritoriu, semn că ele au fost transportate de aiurea la acest loc”, prezinta Iulian Marțian.

Descrierea, amănunțită

Potrivit academicianului Marțian, spre interiorul cetății ducea o singura intrare, situata în partea din nord a dealului, unde panta este mai domoala, deci culmea, mai ușor accesibila.

„Spațiul din preajma porții, continuarea intervalului dintre incinta și sânt – numit în arhitectura pomerium – se lărgește la acest loc în forma corespunzătoare cerințelor. Poarta intrării pare că a fost situata pe intervalul ce se poate distinge intre bastionul No. 10 și No. 11. Existenta ei la acest loc rezulta și din situația asimetrica a acestor doua bastioane dispuse în acest chip în bazele prescriptiunilor arhitectonice. Fiind partea aceasta a cetății de la natura cea mai slaba, iar din cauza intrării situate tot aci și cea mai primejduita, urmează că era și cea mai bine fortificata și mai rezistenta. (…) Plecând înainte de la bastionul No. 10, din preajma intrării, linia resturilor incintei ne duce paralel cu marginea platoului dinspre Anies până în coltul din sud al cetății, la ruinele turnului No. I: pe aceasta linie au fost intercalate în corpul incintei opt turnuri (No. 1 și No. 3-No. 9) ale căror ruine se găsesc la intervale cari diferă intre 25 și 40 m. Scopul acestor turnuri era de a potenta forță de rezistenta a incintei, iar forma și dimensiunile lor erau diferite, precum resturile lor nu se aseamănă în mărime și extensiune. (…) Circomferenta incintei întregi prezinta un poligon neregulat de forma lungăreață și măsoară 530 m. Pe interiorul incintei și adecă în partea opusa intrării se găsește donjonul (fortificația de ultim refugiu) No 2, în consonanta cu prescriptiunile arhitecturei. Resturile lui par mai bine conservate dintre toate bastioanele și turnurile cetății, probabil din cauza că a fost mai bine zidit. (…) Pentru stăpânirea nemijlocita a șoselei care pe acele vremuri ducea peste platoul situat intre Someș și cetate, era nevoie de o fortificație speciala, de un castrum inferius, care s-a ridicat la acest loc în dimensiuni corespunzătoare cu destinația lui. (…) De încheiere, notam că nici pe interiorul cetății, la suprafață ruinelor, precum nici în împrejurime, la pantele dealului, nicăieri nu se observa vreun fragment de cărămidă, de tiglă ori de alta ceramica”, se arata în studiul lui Iulian Marțian.

Practic, cercetarea acestuia a avut loc cu circa un secol în urmă, la ora actuală doar arheologii putând reda posterității ruinele cetății uitate a Rodnei.