Nu după mult timp de la începerea războiului din Ucraina, comunitățile europene din Chicago şi-au arătat deschiderea pentru a face ceva, cât de puțin, pentru cei încercați. Cea mai implicată comunitatea, de altfel şi cea mai numeroasă, este cea poloneză şi în fiecare magazin cu specific polonez întâlneşti câte un mic stand unde se pot face donații, cumpăra lucruşoare făcute manual, iar ceea ce se adună este trimis în Ucraina.
Ne oprim de fiecare dată şi ne aducem aportul modest, dar în ultima săptămână am dat peste nişte copii, tineri adolescenți de un entuziasm dezarmant. Cum fac de obicei, am intrat în vorbă cu ei. Primul care mi-a atras atenția un tânăr de 17 ani, Izyaslav, ține în mână o şapcă, fără a avea jena celor de vârsta lui, şi prin cuvinte încearcă să te convingă să donezi…
-Eşti născut aici? îl întreb.
-Da, doamnă, sunt născut în Chicago, ai mei sunt de 20 de ani aici…eu sunt la colegiu acum şi mai am o soră, pe Oksana, şi îmi indică o fetişcană mai scundă şi bănuiesc mai tânără decât el.
-Şi dacă te-ai născut aici, ce te determină să sprijini Ucraina?
Îmi zâmbeşte cu un zâmbet sincer şi debordant şi apoi îmi spune:Simplu să vă răspund! Pentru că rădăcinile mele sunt acolo! La Nikolaev a locuit bunica din partea mamei. Scoate telefonul şi îmi arată o femeie în vârstă, dar cu trăsături frumoase care aduce foarte mult cu tânărul din fața mea.
– Ea e bunica Maria…nu a vrut nici în ruptul capului să se mute aici, deşi părinții mei insistă de ani de zile. Mereu spunea că pentru nimic în lume nu-şi poate părăsi casa, e singură de 5 ani de când s-a stins bunicul. Au fost doar ea şi câinele ei! Acum a plecat din Nikolaev…singură…fără câine…el nu mai este. Face o pauză şi ochii i se întunecă. L-am numit Black, şi acum doi ani când am fost ultima dată acolo mi-a fost cel mai bun tovarăş! Ați observat, miss, câinii iubesc fără să te condiționeze! Bunica Maria a fost scoasă din locuința ei lovită de bombardamente, şi numai un miracol a făcut să scape cu viață! Are mâna stângă fracturată…dar mai mult suferă pentru că l-a pierdut pe Black. Era tare blând şi docil şi era singurul suflet din casa aceea!
-Şi ea unde e acum? Bănuiesc că e destul de în vârstă…
– După multe întâmplări a ajuns în Republica Moldova, ajutata de nişte vecini binevoitori. Are 76 de ani…acum a fost adăpostită la o biserică şi nădăjduim să o putem aduce aici cât mai curând…chiar dacă ea nu-şi doreşte asta! Dar să ştiți că eu nu adun bani pentru ea! Banii sunt pentru ceilalți oameni nefericiți de acolo. Pentru mama Maria are familia mea bani!
În timp ce el îm povesteşte, sora lui cântă „Slava Ucraina” cu un glas cald care are menirea să te înduioşeze. Oamenii se opresc, fac poze, donează sau trec fără a se opri…fiecare după cum simte.
– Dar dvs nu sunteți polonezi, nici ucrainieni, constată Izyaslav. Nu aveți accent…
– Nu, suntem români, ai auzit de Romania?
– O, da! Am o colegă româncă care întâmplător poartă acelaşi nume ca al bunicii, Maria! E frumoasă şi deşteaptă, mai adaugă băiatul. Acum e rândul meu să vă întreb: de ce donați?
-Pentru că avem ceva în comun, îi răspund.
– Ce? Aveți rude în Ucraina?
– Nu…doar pentru că aparținem cu toții rasei umane…
– Interesant răspuns! Imi spune băiatul cu acelaşi zâmbet detaşat pe față.
– God bless you, Miss! Mă bucur că v-am cunoscut! Stau şi mă întreb: oare de ce nu poate simți şi Putin că face parte din aceeaşi rasă cu ucrainienii? mă intreabă, dar nu aşteaptă răspuns.
– Aş putea să trimit unui ziar povestea ta, Izyaslav?
– Desigur, Miss! Nu cred că e un lucru rău!
Ne îndepărtăm de grup, însă îl mai auzim din alt colț al magazinului cum îndeamnă oamenii la bunătate, să fie empatici. Şi recunosc, din câte persoane am văzut făcând acelasi lucru, Izyaslav m-a convins şi impresionat cel mai tare!
Când ieşim din magazin, ne mulțumeşte încă o datăşi face un încrezător semn al victoriei.
God bless you, tinere! Eşti un băiat de ispravă!
God bless Ucraina!
Chicago, 17 aprilie 2022
